PSD are o dilemă legată de rezultatul ale­gerilor prezidenţiale din 2009. Unii spun că Mircea Geoană ar fi câştigat, dar că victoria i-ar fi fost confiscată prin fraudă. Alţii, apreciind că şi greşeala de arbitraj face parte din joc, cred că el ar fi pierdut.

Susţinătorii primei ipoteze fac referire la regula potrivit căreia echipa care a câştigat meciul nu se schimbă, spre a explica de ce Mircea Geoană trebuie să rămână preşedinte al PSD. Acestora cârcotaşii le amintesc faptul că, potrivit Constituţiei, cel ce obţine funcţia de Preşedinte al României nu mai poate fi şef de partid. Adepţii ipotezei secunde, aplicând în sens invers aceeaşi regulă sportivă, insistă că echipa care a pierdut trebuie schimbată. Lor li se dă replică subliniindu-se că nu orice teoremă are reciprocă. Sunt perdanţi care nu se schimbă. Depinde cum au pierdut (glorios sau ruşinos) şi ce concurenţă vor avea de înfruntat în viitor.

Dificultatea ieşirii din această dilemă provine din confuzia asupra criteriilor în funcţie de care se stabileşte câştigătorul unui concurs şi, respectiv, caracterul scuzabil al înfrângerii. Unii spun că te poţi considera câştigător dacă adversarul tău te-a întrecut prin mijloace pe care tu le consideri neloiale. Alţii cred că victoria se defineşte prin raportare la ţinta propusă şi la miza aferentă ei. Dacă ţinta a fost atinsă (în speţă obţinerea numărului celui mai mare de voturi) şi miza (în speţă funcţia de şef al statului) a fost adjudecată, cel ce a realizat atare performaţă trebuie declarat câştigător. Adversarul său este perdantul.

Unii spun că înfrângerea este scuzabilă dacă scorul cu care ai pierdut este strâns. Alţii cred că felul înfrângerii poate fi definit prin raportare la măsura în care reflectă diferenţa de forţă obiectivă între competitori. Cel care a făcut tot ce depindea de el şi a valorificat integral atuurile de