Ridem in hohote la replicile inteligente din piesa, fara sa constientizam ca asemenea acestor personaje ratate sintem poate si noi. Noi, spectatorii... Tragi-comedia a devenit, poate, genul dramatic ce se pliaza cel mai bine pe profilul omului contemporan. De aceea, cred ca textul lui Salvador Amore nu poate fi decit binevenit pe scena Ateneului iesean. Replicile savuroase contureaza patru caractere fundamental diferite, pe fundalul unor situatii de viata realiste. Cuceritorul incurabil narcotizat de ideea de femeie este urmat de femeiusca de treaba, dependenta de gelozie pentru a reusi sa simta autenticitatea inautenticului. Apoi cel de al doilea cuplu al piesei. Ea - incarnarea senzualitatii feminine, agatata ca de un fir de o dragoste imposibila si paradoxala fata de sot. Apoi sotul indragostit. El isi inabusa sentimentele in spatele indatoririlor asa numit conjugale (platite si neplatite) si al dispretului profund care-l desparte de sotia pe care o iubeste la limita paroxistica a imposibilului si a nebuniei. Piesa e surprinzator de realista ca situatie de viata, apoi in joc si traire. Daca in genere asta ar putea constitui un defect, in acest caz poate fi cotat ca o reusita. Dar in ciuda realismului, sintem prinsi in mrejele jocului, pe scena, in ritmuri de tango si in fum de "tigare". Sint aduse in prim plan prin replici cu maiestrie construite teme clasice, moderne si contemporane: datoria, virtutea, viciul, banii, casnicia, sexul, dragostea, fidelitatea, tradarea etc. Nu conteaza atit de mult nici faptul ca Don Juan-ul serii isi inseala ultima iubire. Nici ca femeia dependenta de mitul cuceritorului intelege intr-un final sa incerce sa se desprinda de iluzia unui barbat dorit de toate femeile, dar care se intoarce mereu la matca, aducind ofranda in jerbe de spini orgoliului ei. Nu conteaza nici ca Don Juan in sfirsit s-a indragostit, asa cum insusi marturisest