Şi totuşi, America. Generalilor americani li se reproşează că nu aduc acasă victoriile clare repurtate de înaintaşii lor. Doar că în noua realitate acel tip de victorii nu mai sunt posibile. Războiul, ca şi diplomaţia secolului 21 cer un altfel de managent - cel iniţiat de către preşedintele Obama. De Octavian Manea Articol apărut în FP România nr 31, iarna 2012. Dincolo de imaginea Americii polarizate şi aflate în declin, cea mai prezentă critică pe care Republicanii au folosit-o în campanie împotriva politicii externe americane de astăzi este eşecul de leadership de care ar fi răspunzatori Obama şi Democraţii. Deficit de viziune, prea mult conciliatorism, prea mulţi „carrots” şi niciodată o doză decisivă de „sticks”. Este o perspectivă care proiectează slăbiciune şi invită oportunismul puterilor regionale cu tentaţii anti-status-quo, ar spune neoconservatorii. Sunt câteva dintre pericolele pe care le implică o Americă în retragere şi care se pregăteşte să pivoteze dinspre Atlantic şi Orientul Apropiat spre Pacific. „Leading from behind” (marca înregistrată a intervenţiei NATO în Libia) sună ca o ofensă adusă leadershipului tradiţional, hegemonic, „neocon”, care în timpul Războiului Rece, dar şi după 9/11, ne obişnuise cu intransigenţa unui John Wayne dispus oricând să utilizeze puterea covărşitoare a Americii. Timpurile noi Dar dacă criteriile şi aşteptarile lor sunt eronate? Poate paradigma tradiţională a rezultatelor clare, decisive nu mai este adecvată timpurilor noastre. În definitiv, evoluăm pe o piaţă geopolitică fundamental diferită, multipolară, care impune un altfel de răspuns. Bi- şi unipolarismul sunt acum doar capitole de istorie. Am realizat din nou acest lucru citind un comentariu pe marginea scandalului Petraeus. Sub titlul „Un erou fals pentru un război fals”, descendentul unui faimos