Adunindu-si intr-o carte articolele scrise in – mai mult sau mai putin – 20 de ani (timp in care, spune el, i s-a-ntimplat „cel mai trist lucru cu putinta: dintr-un poet am devenit un autor“), autorul Mircea Cartarescu (aceasta fiinta extrem de retractila) nu le dateaza si nici nu le localizeaza; doar doua poarta anul scrierii, esential in amindoua cazurile – 1983 si 1990.
Textul din 1983 se numeste Cum am devenit poet si e, dincolo de dimensiunea inerenta de autobiografie intelectuala (in nuce), un punct final al generatiei Cenaclului de Luni, destramate, crede Cartarescu, dupa aparitia Aerului cu diamante. Titlul apartinea unei poezii din volumul de debut al lui Florin Iaru, asadar, in ciuda primei impresii, nu avea neaparat valoarea declarativa a titlului antologiei Desant. Daca 1983 e anul Desantului, al initierii probabil pierdutului Autobuz de Insuratei (roman scris, la indemnul lui Crohsmalniceanut, de 10 autori din jurul Cenaclului Junimea), dar si al sfirsitului unei experiente irepetabile de solidaritate literara, 1990 (Unde merge poetul gonit din cetate) e cel al declinului acelei linisti de „blindaj prin care nu trecea nimic din viforul de afara“ si al inceputului anarhiei.
Imperiul si anarhia devine astfel unul dintre textele cele mai reprezentative pentru atitudinea lui Cartarescu fata de lumea literara de dupa Revolutie, atitudine marcata puternic de sentimentul unei nepotriviri absolute, al imposibilitatii integrarii, al plasarii pe o orbita al carei mers haotic ii repugna. Pentru Cartarescu, timpul de dinainte de 1989 ajunge sa se identifice cu un calm al valorilor (girate de prestigiul unor Manolescu, Martin, Simion), un imperiu al normei estetice – inlocuit in anii ’90 de haosul, anarhia imposturii si a criteriilor vesnic schimbatoare, careia incearca in van sa-i opuna propria aspiratie catre coerenta (inclusiv situindu-se in ras
