Reţeaua hidrologică a ţării este deficitară din punct de vedere al siguranţei cetăţenilor.
Un amic hidrolog îmi spunea zilele acestea cu amărăciune că, la limită, nu numai râurile mari (Prutul, Siretul, Someşul etc.) constituie cel mai teribil pericol pentru localităţile înşirate de-a lungul albiilor lor, ci întreaga reţea hidrologică a ţării este total deficitară din punct de vedere al siguranţei cetăţenilor; fiindcă - îmi zicea amicul - dacă râurile mari ar putea fi în câţiva ani (în câţi - mi-a fost şi frică să-l întreb) îndiguite, zăgăzuite pe tot parcursul lor, de râurile mici, de văi, pâraie şi pârâiaşe nu se ocupă nimeni.
Or, s-a văzut că la o rupere de nori tocmai acestea din urmă fac prăpăd, transformându-se peste noapte din firicele insignifiante de apă în torente ucigaşe. Şi ce-ar fi de făcut? Ce nu s-a făcut nimic - mi-a răspuns amicul - în ultimii douăzeci de ani: să se întocmească un plan coerent, imediat pus în aplicare, de regularizare a tuturor apelor României: păi n-avem noi atâţia specialişti „La Ape", printre care şi un fost preşedinte de ţară?
O utopie, cred. Ca planul să aibă succes, ar trebui reîmpădurite şi miile de hectare de pădure devalizate mai ceva ca „Bancorex"-ul. Jaful de lemne (unul dintre ele) pe care l-am văzut deunăzi pe Valea Vaserului, în Maramureş, nu va putea fi stins în zeci de ani.
Peridocurile încărcate circulă pe-acolo pe trasee inaccesibile maşinilor Poliţiei, iar dacă se dă alarma că jos în vale sunt controale, buştenii sunt pur şi simplu aruncaţi în albie, de unde, mai târziu, sunt recuperaţi cu utilajele sofisticate ale „particularilor". Unde mai pui că nu toţi poliţiştii sunt uşi de biserică...
Admirabilele teledonuri, strângerea de alimente, îmbrăcăminte, materiale de construcţii pentru sărmanii sinistraţi nu fac decât să ne aducă aminte de coşmarul periodic pe care aproape aceiaşi oameni
