Oamenii care au gândit România, de la Maiorescu la Eugen Lovinescu, au arătat calea şi au îndemnat la occidentalizare. E drept, au existat şi curente doctrinare contrarii, de la Sămănătorism la Statul ţărănesc, susţinute de personalităţi atât de diverse ca Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, dar şi de C. Stere. Este izbitor că propunerile conservatoare nu au depăşit niciodată nivelul utopiei. Statul românesc, destinul românesc au privit spre Vest. După 1947, ne-am despărţit pentru patru decenii de Vest; de data asta nu numai în intenţii, ci de-a binelea. S-a rupt un proces în plină evoluţie. Rezultatul este cunoscut.

Îmi cer scuze pentru această privire prea rapidă asupra trecutului. Interesul meu este captat de prezent, de viitorul care se ţese neîntrerupt sub ochii noştri. Aderarea noastră la Europa a fost singurul liant al bietei noastre clase politice în anii 90 (după ce a fost înfrântă rezistenţa neocomunistă la europenizare) şi până la aderarea din 2007. Până în momentul aderării. După, mulţi au reacţionat aşa: „acum i-am păcălit, putem să ne facem de cap“. Cinismul a resporit de atunci încolo: când este vorba de justiţie, de lupta împotriva corupţiei, acţionăm sub imperiul ameninţării, nu spontan. Mai arestăm câte un mafiot. Agenţia Naţională de Integritate a fost total boicotată, căci lucra direct împotriva oligarhiei. Europa este pentru noi o sperietoare, dar nu total disuasivă. Paradox: suntem o parte a sperietorii şi, în acelaşi timp, ne este puţin frică de ea.

E adevărat, Europa nu este ceea ce speram să fie. Mai întâi, nu este un organism caritabil. Nu dă. Ea stimulează creşterea, dar procesele trebuie iniţiate aici. Ea nu numai că nu dă nimic pe gratis, dar, în virtutea părţii leului, ea poate şi închide ochii la ruinarea unor industrii locale. Dar să nu uităm: numai dacă se găsesc aici cei corupţi, care acceptă să vândă pe un leu fabrici lăsat