Pentru ţăranul român, comunicarea pe cele mai rapide canale nu este o prioritate, atâta vreme cât apa curentă rămâne un lux.
Pe ţăranul român nu-l întreabă nimeni ce părere are. Despre problemele ţării sau ale omenirii. Despre revizuirea Constituţiei sau despre soarta UE, despre deficitul bugetar sau despre criza economică, despre comasarea alegerilor sau despre încălzirea globală. Ori despre alte bazaconii cu care ne împuie capul, de dimineaţa până seara, politicienii şi analiştii. Nu-i vorbă că telespectatorul de la Cuca Măcăii ar înţelege o iotă din gargara de pe micul ecran. Şi nici că i‑ar păsa de ceea ce noi, ceştilalţi, considerăm a fi agenda publică. Dar am observa, dacă l-am întreba, că altele sunt grijile şi gândurile lui.
În România trăiesc vreo nouă milioane de ţărani. Şi nu mă refer aici doar la cei care se ocupă în mod organizat cu munca pământului. Adică la agricultori sau fermieri, cum li se mai spune. Ci la toţi cei care se trezesc în cântatul cocoşilor, se uşurează în fundul curţii şi înoată prin noroaiele uliţelor ca să ajungă la câmp, la primărie, la şcoală, la biserică sau la birt. E o lume ireală, încremenită parcă în timp, pe care orăşenii o ştiu doar din poveştile bunicilor. Iar poveştile au marele dezavantaj că se bazează pe o memorie selectivă care preferă episoadele idilice întâmplărilor nu tocmai plăcute.
Conform statisticilor, majoritatea populaţiei rurale trăieşte în case fără closet şi fără canalizare. Iată două mici amănunte care reflectă decalajul de civilizaţie şi care ne aruncă în urmă cu o sută de ani. Sigur, aceleaşi cifre seci arată că avem acoperire aproape naţională la telefonie mobilă şi că nu stăm rău nici la capitolul accesului la internet. Chiar dacă puţini săteni de pe plaiurile mioritice au pus vreodată mâna pe un celular sau pe un computer. Pentru ţăranul român, comunicarea pe cele mai rapide canale nu
