Campania „Ce facem cu România“ continuă cu faliile din cultură. Astăzi, filmul. Tudor Caranfil, tatăl regizorului Nae Caranfil, răspunde întrebărilor dela0.ro şi „Adevărul“ despre istoria filmului românesc, istorie care este în definitiv rezumatul prefacerilor din România ultimei jumătăţi de veac. Toate cauzele înapoierii durabile la români au fost, până la urmă, puse pe peliculă, la fel ca toate speranţele.

De ce vorbim noi despre faliile din film, muzică, literatură, arte, de ce sunt ele importante? Răspunsul simplist este: fiindcă prezintă spiritul epocii, fiindcă pot fi reperate în ele diferitele conflicte sociale care ne-au traversat, fiindcă au fost – precum în cazul muzicii – cam primele forme de manifestare a rupturii radicale cu trecutul, fiindcă sunt astăzi printre cele mai avansate forme ale exportului românesc (muzica e apreciată global, se vorbeşte despre „noul sound românesc“, filmul la fel, iată şi „Ursul de Aur“, pe care tocmai l-a obţinut „Poziţia copilului“ la Berlin, artele fac furori, literatura începe să se impună). Începem cu filmul. Nu o să trecem în revistă toate premiile pe care le-au obţinut românii în ultimii ani, abia ce s-a făcut asta în toată presa. Vă propunem altceva: un dialog cu Tudor Caranfil, probabil cel mai avizat istoric al filmului pe care îl avem.

„Adevărul“: Domnule Caranfil, prin ce s-a caracterizat cinematografia românească a anilor ’50?

Tudor Caranfil: Prin entuziasm şi servilism. Prin entuziasm, fiindcă o generaţie care nu-şi făcuse ucenicia la Paris sau la Moscova, ci la Buftea, a crescut odată cu studioul. Când spun „odată cu studioul“, inaugurat oficial în 1957, includ şi construcţia sa, urmărită cu nesaţ de profesionişti. Prin servilism fiindcă, lucrul cel mai simplu, atât pentru realizatori, cât şi pentru critica apreciatoare, era să imite ceea ce făcuseră „fraţii mai mari“. Fraţi care, în do