Duminică m-am dus şi eu ca tot omu' la piaţă. Ca să cîştig timp, m-am dus cu maşina. Nu am pornit eu însă bine, că la intersecţia a două străzi de cartier, chiar în mijloc, am dat peste o maşină cu uşile larg deschise şi un grup de prieteni care stăteau de vorbă în jurul ei. Am claxonat discret şi m-am apropiat. Ce, bă, nu-ţi mai ajunge strada? - m-a apostrofat şoferul, în rîsetele adunării. M-am urcat, aşadar, cu o roată pe trotuar, am evitat stîlpul proxim şi am trecut. Iată, deci, că se putea! Nu ştiu alţii cum sînt, dar mie a început să mi se facă frică să mă uit la televizor. Din cauza reclamelor. Nici nu ai timp să savurezi o crimă, un accident, un viol, o ţeapă, pe scurt, o ştire, acolo, că un bătrînel pune piedică cu bastonul unei bătrînici, patru post-proletari beau un păhărel pentru a sărbători soarta colegului lor electrocutat, o soţie iubitoare îşi trimite soţul cu noaptea-n cap la serviciu ca să mănînce singură ciocolata, un grup se duce entuziast la cinema ca să spargă o pungă de pop-corn în capul primului spectator şi tot aşa. Iar în final, înţeleptul de serviciu trage concluzia: normalul e plictisitor! La început, m-am revoltat. La cîte o ocazie, discutam cu prietenii ca să-mi împărtăşesc nemulţumirea. Am amuţit însă curînd, căci toţi se uitau la mine cu oarecare indulgenţă, dar sincer dezamagiţi de mărginirea mea: chiar nu-mi dădeam seama cît de eficiente sînt aceste reclame? Amicul meu jurnalistul, amicul meu sociologul îl întreceau pe amicul meu specialist în marketing, explicîndu-mi ad usum delphini subtilitatea acestor imagini "care îţi rămîn pe creier". Într-adevăr, ele îţi rămîn pe creier şi de acolo, zdup, în viaţa de zi cu zi - mai dădeam eu să spun. Exagerezi, mă calmau ei, e doar o publicitate care îşi atinge target-ul! Ca să nu fiu bănuit de cine ştie ce porniri retrograde şi anticapitaliste (deşi zău că prefer să mă duc cu maşina l