Catolicii şi ortodocşii îl prăznuiesc azi pe Sfântul Antonie cel Mare, cel care este considerat întemeietorul vieţii monahale şi cel mai reprezentativ ascet pentru duhul vieţii călugăreşti.
Sfântul Antonie cel Mare a trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea. Născut în anul 251 în satul Coma din Egiptul de Mijloc, acest mare luminător al credinţei a fost fiul unor ţărani creştini înstăriţi. În acest mediu, a deprins calea credinţei. Pe când Antonie avea 20 de ani, după moartea părinţilor săi, întrebându-se despre drumul său în viaţă, fericitul a auzit în biserică vorbele lui Hristos: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer. După aceea, vino şi urmează-Mi". Antonie, punând aceste cuvinte în inima sa, şi-a împărţit averea la săraci, şi-a încredinţat sora unei comunităţi de fecioare şi s-a retras în singurătate. A vieţuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic şi mai experimentat, apoi succesiv într-un mormânt părăsit, o fortăreaţă părăsită la marginea deşertului, în locul numit Pispir, unde a şi rămas timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl conving să părăsească acest loc de asceză. În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele colonii monastice din deşerturi ale Egiptului. Către anul 310 întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să-i îmbărbăteze pe martirii creştini, prigoniți de stăpânirea romană în timpul persecuţiei lui Maximin. În anul 312 se instalează în deșertul adânc, pe muntele Kolzim (nu departe de malul Mării Roşii, unde se găseşte azi mănăstirea care-i poartă numele). Aici trăieşte până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-şi vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l s
