Summitul la nivel înalt din vara anului 2013 dintre SUA şi China a oferit doar o imagine sumară asupra a ceea ce începe să fie axa centrală de putere politicii internaţionale, configurând conturul noii lumi bipolare. El marchează transferul definitiv al centrului de greutate al lumii dinspre Atlantic spre Pacific. Ne întoarcem la realpolitik.
Am văzut cei mai puternici oameni ai planetei zâmbitori şi relaxaţi, de parcă totul ar merge şnur între primele două economii ale lumii şi principale centre de influenţă globală. Agenda discuţiilor a fost una însă destul de complexă, iar consensul departe de a fi realizat în toate privinţele. De pildă, preşedintele Obama i-a reproşat omologului său atacurile cibernetice întreprinse de agenţi chinezi. Xi Jinping a tăcut şi a făcut. În aceeaşi noapte a ieşit, în Hong-Kong, acel Snowden cu dezvăluirile lui despre Big Brother-ul american, dezvăluiri care au cutremurat lumea.
China nu mai poate fi ocolită în adoptarea marilor decizii, mai ales în dosare fierbinţi precum spaţiul cibernetic, securitatea mediului, sistemul monetar internaţional, criza coreeană, Africa sau disputele teritoriale din Asia de Sud-Est. Vechiul Imperiu de Mijloc a redevenit o mare putere regională şi o putere globală în expansiune. Mai mult, actualul preşedinte este primul după Mao care conduce şi Comisia Militară Centrală, organism decisiv în sistemul politic chinez, care până acum era condus de către ultimul fost preşedinte, ieşit din funcţie după opt ani. Ţinând cont şi de faptul că numărul membrilor Biroului Politic Central s-a redus de la nouă la şase, observăm că avem de-a face cu o concentrare a puterii la vârf, în mâinile preşedintelui şi a oamenilor săi, ceea ce-i conferă lui Xi prerogative oarecum similare cu ale preşedintelui american.
Dar transferul centrului mondial de putere din Atlantic în Pacific nu s-a făcut peste noapte,