Este evident ca dictatorii trebuiau judecati, dar faptele lor, Dumnezeu sa ma ierte, nu se compara cu faptele lacustelor care si-au insusit Romania, din punct de vedere al bogatiilor. Poate putini oameni i-au detestat pe Nicolae Ceausescu si pe familia acestuia in masura in care am facut-o eu. Aveam impresia ca acest om chinuie poporul roman din sadism. Tremuram de frig zile intregi ca sa intru in posesia celor 15 litri de benzina si socoteam riguros daca am dreptul sa circul duminica viitoare. Este adevarat ca alimentele se luau in aceleasi conditii ca in timp de razboi, dar frigiderele gemeau totusi de rezerve cumparate la suprapret. Libertatea de exprimare era ingradita declarativ, in realitate se vorbeau vrute si nevrute despre „gingiit" si „tata Ileana". Evident ca unii oameni mai prudenti paraseau disputa angajata de aprigii combatanti ai frontului anti-Ceausescu. Se temeau. Cu plecatul peste hotare era mai dificil, dar nu imposibil cind iti puneai in minte un astfel de demers. Cel mai greu de suportat era frigul din locuinte, frig care se cuibarea in oase si nu numai. Deveneai beteag si tu, si intreaga familie. Faptul ca nu erai membru de partid (si nu eram!) te excludea din competitia urcarii treptelor, chiar si a celor profesionale. Era o masura care deranja, dar care nu era vitala. Se putea trai in demnitate si in mod convenabil chiar si in aceasta postura. Pina la venirea lui Ceausescu la cirma tarii era infinit mai rau din toate punctele de vedere. Faceam parte dintre copiii „fii de chiaburi", clasa supusa exterminarii fizice. Degeaba cascam si eu gura de copil sa primesc lingurita de untura de balena, in zadar priveam cu jind la litrul de lapte dat la copii si nu-l impresionam pe directorul scolii sa nu ma dea afara cind ma asezam intr-o banca in clasa a cincea. - Ce cauti aici, fiu de chiabur? Pleaca imediat! Plecam fara sa pling si dirigintele ma chema