Am ajuns în jurnalism din Liga Studenţilor, prin 1991. Aveam un singur gînd: să schimb lumea (începînd cu guvernul şi preşedinţia, aşa, pentru încălzire). Multă vreme am crezut că informarea oamenilor era evident mai puţin importantă decît ghidarea lor pe calea cea bună. Chiar nu vedeam faptele ca primul lucru de enunţat; interpretarea îmi părea cu mult mai importantă. Ideologia conta mai mult decît costul pachetului de ţigări, mai mult decît copiii vagabonzi, mai mult decît micile afaceri care înfloreau în vremea aceea. În goana noastră după realitatea pe care o visam, am pierdut ani buni de ignorare a realităţii care era. Aveam, fireşte, o afiliaţie politică care îmi părea inevitabilă pentru un tînăr. În epocă, pentru generaţia mea anti-FSN, asta nu putea fi decît dreaptă. În vremea aceea, să nu ai o părere era suspect. Era ca şi cum ai fi încercat să rămîi simplu trecător într-un oraş în care are loc un război civil. Era cu mult mai sigur să stai în tranşee şi să lupţi: în picioare pe stradă, cu o sacoşă în mînă, oricînd te putea lovi un glonte rătăcit.

În tranşeea noastră era cald şi bine. Nu apăruseră încă banii, slujbele la stat şi-n consiliile de administraţie, gloria lumească sau casele din Pipera. Cu noi erau doar logica istorică, Fundaţia Soros, Solidaritatea Universitară, GDS, partidele istorice şi, în general gaşca noastră. Ne cunoşteam între noi în primele zece secunde într-o conversaţie: lumea se strîmba la numele lui Ion Iliescu, se înclina cînd vorbea de Coposu şi înjura guvernul de nuanţă rozalie, obligatoriu la putere pentru ca angoasele noastre să aibă o destinaţie. Am fost uimit, zece-cincisprezece ani mai tîrziu, să descopăr colegi în presă care lucraseră la ziarul Azi şi care erau absolut OK din punct de vedere profesional. Ştii că ţi-am dat foc ziarului vreo cîteva săptămîni în zilele golaniadei? - l-am întrebat pe unul. A rîs şi-am