Ion Pop, Interviuri. Între biografie şi bibliografie,

Cluj-Napoca, Editura Limes, 2011

Sigur că „răspunsurile pe care le-ai putut da te aproximează doar”, căci intervin ezitări, timidităţi, micul orgoliu. „Melancolica geometrie a gândurilor” însoţeşte trecerea printre oameni şi cărţi şi „încetul cu încetul, biografia ta se transformă în bibliografie”.

Dincolo de toate astea, lectura cronologică a interviurilor acordate începând cu 1970 şi până în 2011 scoate, încă o dată, la iveală consecvenţa cu sine a omului şi scriitorului Ion Pop, consecvenţă ţinând de situarea anume în descendenţa „măreţiei unor figuri de «şcolari» ardeleni care au avut un rol vital în afirmarea, iată, a ideii naţionale, cu o ţinută morală impunătoare, ca aceea a unui Inochentie Micu şi a altora. Şi fiindcă acei oameni au deschis o fereastră spre Occidentul european, iar eu stau sub lumina acestei ferestre”; dar şi neastâmpărul autoperfecţ ionării permanente: „lucrul cel mai însemnat şi mai uimitor îmi pare acela că sunt, că exist ca om, care se poate perfecţiona şi îmbogăţi mereu în plan spiritual”.

Debutând deodată ca poet şi critic, în 1969, trăsătura definitorie a scrisului său va fi tocmai dubla privire pe care o acordă textelor comentate într-o lectură care îmbină fineţea cutremurată a unei stări şi tăietura neşovăielnică a unui concept. Poetul şi Criticul de poezie („fenomenul poetic m-a atras şi mă atrage mai mult, poate pentru că angajează, în mai mare măsură, prezenţa unei subiectivităţi confruntate cu marile probleme ale limbajului”) convieţuiesc paşnic şi reciproc avantajos, orgoliul unei existenţe geometrizând înalt între vrafuri de cărţi fiind subminat discret, dar constant de ecouri ale efemerului şi impreciziei. În plus, o componentă deloc minoră, aceea a dascălului-prieten, căci Profesorul asistă de o jumătate de veac, neobosi