Adecvarea la obiecte estetice diferite, cu capacitatea criticului de a capta si expune note straine, se remarca de indata in sectiunea de "aplicatii" a cartii lui Mircea Martin, Singura critica*. Autorul grupeaza aici cinci medalioane critice (analize minutioase ale operelor si portrete profesionale facute cu finete).

Sunt medalioane consacrate, in ordine, lui Edgar Papu, Adrian Marino, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu si Gheorghe Grigurcu; lor li se adauga doua texte de mai mica intindere si importanta, despre Liviu Petrescu si Al. Calinescu.

Daca acestea din urma ar fi putut sa lipseasca, ele fiind evident lipite pe structura de rezistenta a cartii, cele cinci comentarii de prim-plan sunt capitole de sine statatoare, prin soliditate si multipla specificare. Sunt niste lectii de critica: in sensul ca fiecare dintre acesti autori ilustreaza o tendinta, o scoala, o gandire autonoma; si, de asemenea, in sensul excelentei tranzitive si reflexive a comentatorului.

Rezultatele sunt pe masura efortului hermeneutic depus. Tentativele de transpunere, de locuire a diferitelor constiinte critice ii reusesc, de fiecare data, lui Mircea Martin - astfel ca sistemul si metoda celor cinci autori ne devin transparente. Le vedem parca din interiorul lor, dinspre centrul generator pe campurile simbolice predilecte. Le vedem insa, totodata, din afara, de pe pozitia unei alte gandiri, care isi rezerva dreptul de a le verifica, amenda, completa.

Prin urmare, o opera critica, in ansamblul ei, este mai intai decupata si decriptata, desfasurata pe liniile directoare si restabilita in coerenta edificarii sale; dupa care e raportata la alte sisteme de referinta ale teoriei si practicii critice. Raportarea devine ciocnire a contrariilor, chiar daca Mircea Martin nu-si propune explicit o asemenea dramatizare a diferentelor. Si totusi, n-ar fi exclus ca el sa fi avut