Ion Iliescu nu este tipul clasic de politician carismatic. Veşnic nehotărît, se pierde în explicaţii complicate şi eludează meandrele discuţiei aşa încît nimeni nu reţine două idei dintr-un talk-show cu Ion Iliescu. Nervos că veşnicii răuvoitori nu îi înţeleg adevărata natură umană, îşi iese frecvent din fire şi gratulează diverşi cetăţeni cu cîte un visceral "măi, animalule" sau, mai de curînd, cu o ameninţare de vătămare a botului. Ion Iliescu nu isterizează masele, nu ţine discursuri electrizante, nu este frumos şi nici prin dicţie nu excelează. Cu toate acestea, Ion Iliescu a fondat un partid care a obţinut o victorie zdrobitoare în 1990. Cînd acel partid nu l-a mai vrut, Ion Iliescu a înfiinţat altul cu cîteva luni înainte de alegerile pe care le-a cîştigat din nou. Partidele înfiinţate de el au făcut parte dintr-o categorie clasică: formaţiune vehicul pentru un lider. Între 1992 şi 1996, PDSR nu a existat ca partid. Erau reţele de putere care conduceau şi parazitau administraţia şi economia, care aveau un singur stăpîn: Cotroceniul. Sintagma "regimul Iliescu" a prins pentru că preşedintele avea o putere imensă în stat, chiar dacă de cele mai multe ori firea ezitantă îl împiedica să o exercite efectiv. Oscilînd între o social-democraţie europeană care are ezitări în a-i recunoaşte legitimitatea şi un naţionalism de baştină spre care are porniri naturale, PDSR a guvernat fără a avea o ideologie, era pur şi simplu partidul preşedintelui. După 1996 zvonistica, atît de importantă în lumea politică încît toţi o iau în seamă, a afirmat de mai multe ori că Iliescu se retrage din conducerea efectivă a partidului. Succesori cu cotă înaltă au fost Adrian Năstase, Teodor Stolojan şi alţii mai puţin cunoscuţi. Tot după 1996, mulţi au afirmat că PDSR se va scufunda. Puterea, liantul de pînă atunci, fusese pierdută. Plecarea viitorilor aperişti a confirmat aceste presu