În ciuda asigurărilor date în campania electorală, cum că se va retrage de la conducerea partidului dacă va pierde, Mircea Geoană îşi asumă cu hotărâre conducerea viitoare a PSD-ului, în virtutea „victoriei morale” pe care ar fi obţinut-o şi pe care continuă să şi-o caute pe la CEDO, dacă la Bucureşti Curtea Constituţională i-a anulat orice şansă.

Comportamentul lui Geoană este tipic pentru „democraţia de partid”, unde liderii sunt un fel de voievozi care cred că se aleg pe viaţă. Atitudinea sa îndreptăţeşte caracterizarea de „om slab” pe care i-a făcut-o Traian Băsescu. Lui Geoană îi este frică să facă gestul de demnitate al retragerii, fiindcă ştie că dincolo de aceasta nu mai este nimic care să-l privească.

Ştie, de asemenea, că rămânerea sa în funcţie este susţinută, cel puţin tacit, de întreaga „echipă” alături de care a suferit eşecul, echipă care ar trebui să se retragă odată cu el. Este o formă de solidaritate care are rădăcini solide într-un statu-quo păgubos.

Există, deasemenea, o tradiţie a partidelor româneşti, ca congresele de analiză a eşecurilor electorale să fie programate la o distanţă de timp suficientă pentru ca reacţiile acute să se tempereze şi liderii sub a căror conduceri s-a înregistrat eşcul să-şi refacă imaginea prin atitudini belicoase, în calitate de reprezentanţi ai opoziţiei.

Ce şanse are Geoană să facă uitată nealegerea sa? După părerea mea, destul de mici. Frustrarea pesediştilor, care se văd nevoiţi să suporte calvarul Opoziţiei încă vreo trei ani, după ce mai puţin de un an s-au dedat la avantajele – fie ele şi parţiale – ale guvernării, va rămâne la cote de alarmă pentru conducerea partidului. Dezertările se vor înmulţi şi nu vor exista resurse de a le contracara. Pe de altă parte, atacurile adversarilor se vor înmulţi la adresa unui partid care nu mai beneficiază de avantajele unui algoritm care i-a oferit