Puterile coloniale care au stapanit Orientul Mijlociu, Marea Britanie, Franta si intr-un sens aparte – Italia (Libia) si Spania (Marocul Spaniol)  au reusit sa-si lase o amprenta de spoiala culturala asupra teritoriilor detinute in zona geografica, majoritar araba si aproape in totalitate musulmana. Spoiala culturala a generat o populatie care vorbea limbile si incerca sa se asimileze social,  cultural si economic atmosfera “stapanilor” coloniali. Dupa epilogul colonial de multe ori incheiat violent (Palestina sau Algeria) si cateodata pasnic (Maroc, Tunisia, Emirate, Iordania sau Siria), populatiile cvasi asimilate in cultura metropolelor coloniale au ramas intr-un fel sau altul intr-o dispozitie bivalenta intre poporul lor si patronii coloniali.  De multe ori, ei au devenit si liderii noilor colonii independente, devenind intr-un mod ciudat un fel de cordon ombilical, ramasita unor timpuri anacronice. Dupa cel de al doilea Razboi Mondial, America devine patronul economic si intr-un sens si politic al unei Europe devastate politic, social si in special economic de ororile razboiului. Statele Unite nu au fost insa singurul patron European, antagonismul militant al razboiului rece a creat doua tabere de influenta si in Orientul Mijlociu, la fel ca in toata lumea. Statele Unite preiau “patronatul” unor colonii Britanice si Franceze, altele se afiliaza Uniunii Sovietice. Maroc, Tunisia Israelul, Iordania, Libanul, Arabia Saudita si statele din Golf sunt preluate de americani. Siria, Egiptul, Algeria trec in tabara Sovietica si  printr-o alternanta mai speciala Irakul si Iranul trec dintr-o tabara in cealalta. Statele Unite joaca rolul unei Desdemone schizofrenice in Orientul Mijlociu (vezi postarile de ieri aici si aici). Dintr-o parte incearca sa presteze rolul factorului decent, care doreste o decolonizare si tranzitii spre democratii de tip occidental – un Othello de