Jale mare! Pe maidanezul care-ți păzește blocul l-a călcat mașina în parcarea din spatele blocului. Câteva babe se pun pe bocit. Ele n-au loc de veci, dar poartă grija pomenirii potăii decedate. De mâine o să hrănească altă javră.

Scenă deschisă. Salon de frizerie de cartier. Tânărul de orientare sexuală incertă, cu privire abulică, manevrează dezinvolt foarfeca prin părul clientului. Sună un telefon, șlagărul de sezon. Stilistul metrosexual răspunde grăbit, în timp ce înșfacă, drăgăstos, ciuful victimei de pe scaun. „Ce faci fată?”. Clientul, absent, mustăcește cu privire la genul ipotetic al interlocutorului de la celălalt capăt. „Cum adică a murit? Când? L-a călcat mașina? Dumnezeule! Nu pot să cred, Bobiță? Și nu l-ați dus și voi la veterinar? Deci nu pot să cred!”.

Urmează o conversație lungă despre pedigree-ul defunctului Bobiță. Deduci că dulăul devenit asfalt fusese, cumva, mascota scării, a blocului dintre blocuri, animalul de companie nu doar al vecinei de la parter, al copiilor cu mingea și cu lapte-gros. Bobiță, innominabil, fusese o emblemă a vagabondismului urban, mort accidental într-o dimineață, altfel săracă în evenimente.

Din bucata mea de pâine, hrănesc un om și un câine. Sau mai multe javre!

Clientul privește adânc în oglindă. Poate e sunetul foarfecii melodios, metalic, poate tocmai androginia stilistului îi facilitează un memento sau tocmai rizibilul din întreaga fotogramă îi aduce în față propria-i experiență. Nu unul, nu doi, zece se aciuaseră în spatele parcării. Dimineața era o aventură cu respirația tăiată sa plece la muncă. La fel, seara, la întoarcere. Unul dintre ei îl mușcase de gamba stângă. Au trecut doi ani și jumătate și încă are pe picior umbre adânci, organice.

„Orașul nostru nu conține într-însul catirinci. Orașul nostru e Stapîne Stapîne mai cheamă și-un câne. Nemuritoare, prolifice, canidele citadelei m