Vedeam, aşadar, săptămîna trecută care sînt gusturile în materie de pui şi puicuţe ale faimoşilor eroi de telenovelă politico-latino Fidel Castro şi Che Guevara şi mai ales încercam să sugerez cît de nepotrivită este, în România, folosirea efigiei celui din urmă - fie într-un restaurant, pe un menu precum cel pe care-l aminteam, fie la reuniunea tineretului unui partid, unde domnii şi domnişoarele Goe ale stîngii june româneşti nu-şi leagă numele de poza lui Marx (măcar ar avea o logică), ci de cea a lui Che, aşa cum făceau hippioţii, pacifiştii, anticapitaliştii şi, bref, fumătorii de iarbă anti-sistem din Occidentul anilor '60-'70. Spun ziarele că, tot acolo, veteranii şi juniorii aceluiaşi partid s-au împărţit în două echipe de fotbal şi s-au întrecut în joacă - după cum tot în joacă şi-au numit echipele Lokomotiv (una) şi Steaua Roşie (ailaltă). Dacă asta s-ar întîmpla în Norvegia, Islanda sau Liechtenstein, mai treacă-meargă - fericiţi cei săraci cu duhul într-ale socialismului real. În schimb, să faci paradă cu stele roşii şi mutra lui Che pe fond sîngeriu într-o ţară în care comunismul a minţit şi a ucis cît cuprinde, mi se pare a fi una dintre acele necuviinţe de care sînt capabili numai ipocriţii de carieră. Veţi spune că apariţia lui Che pe tricourile tinere ale social-democraţiei autohtone e mai curînd o chestie de moft decît una de doctrină - aşa cum au apărut vrăjitoarele de Halloween, ţiitoarele din Playboy sau ţigareta Marlboro făcută din tutunul fostelor Snagov, tot aşa era normal să apară pe străzi sau piepturi şi poza lui Che. În fond, aşa cum comuniştii noştri, chit c-au stat la putere 40 de ani, n-au reuşit să citească trei pagini din Marx una după alta, e cu totul normal ca şi post-comuniştii ce i-au moştenit să fie mai curînd pasionaţi de colecţii de ceasuri de lux decît de colecţia New Left Review şi să nu vadă diferenţa - să zicem - între Leni