Ion Diaconescu a fost condus astăzi, pe ultimul drum. Evident, nu fără scandal. Inclusiv preoţii l-au considerat atât de bun încât au convenit că "merge şi aşa". Şi au subţiat slujba.
Aşa sunt unii, orice le-ai face: blânzi, buni, concilianţi. Temniţele adânci ale comunismului primitiv le-au înălţat fruntea până la buzele lui Iisus. Singurul stâlp de care s-au agăţat înăuntrul lor a fost imaginea dumnezeirii cu care au tăinuit, s-au sfătuit, de care s-au lepădat, apoi s-au împăcat şi primenit, clipă de clipă, atunci când căngile torţionarilor le arau carnea pe dinafară.
Despre trădători, ocnaşii tăcuţi spuneau cu un anume soi de milă: cutare sau cutare "a mâncat rahat". Pentru că ei, ceştilalţi, deşi erau obligaţi de o târlă dezumanizată de imbecili să-şi înghitâ fecalele, în cursul nesfârşitelor anchete, n-au mâncat niciodată rahat, înţelegând lumea şi politica ei ca pe nişte fapte cinstite.
De la Corneliu Coposu, la Ion Diaconescu, înmormântaţii ocnelor au renăscut cu lumina în suflet şi cu o putere imensă de a-i ierta pe toţi pungaşii, mâncătorii de rahat, hoţii, ariviştii şi troglodiţii cu care au avut de-a face.
Înţelegerea, dorinţa de dialog, speranţa că semenii lor vor fi înţeles ceva din grozăvia lucrurilor care li s-au întâmplat, lipsa de ură şi prefăcătorie, chiar faţă de propriii torţionari, au dat prilejul multora să le asimileze bunătatea cu slăbiciunea şi lipsa de fermitate.
Nici Ion Diaconescu nu se desparte de această lume, absolvit de atare judecată. Mulţi îi impută că nu a reuşit să ţină partidul unit; că s-a lăsat atras în jocuri de culise; că s-ar fi dezis, el însuşi, de vechile principii, pe când era şeful Camerei Deputaţilor, situându-se de partea cealaltă a baricadei în lupta pe care Ticu-Dumitrescu o ducea, aproape de unul singur, cu foştii securişti; că l-a susţinut până la ultima suflare pe Ciorbea,
