– Păi, nu-mi daţi şi vinieta?

– Nu e nevoie, la ei e electronic. Prin control video... – îmi explică femeia de la ghişeu.

– Aha, da... – mă dau eu cunoscător, deşi nu pricep nimic.

Tot drumul m-am simţit urmărit şi am stat cu factura lîngă mine, ca să o arăt imediat dacă apare vreun poliţist să-mi spună că nu sînt în regulă. Mă gîndeam deja cum să-i explic faptul că eu am plătit, că poate am fost păcălit, dar că sînt o persoană de bună credinţă. Am formulat în minte chiar şi scenarii de negociere, poate şi un mic bacşiş, dacă o fi musai... Bineînţeles că nu a apărut nici un poliţist – şi chiar dacă nu aş fi fost în regulă, tot nu ar fi apărut, s-ar fi rezolvat tot „electronic“, căci ăsta e tot şpilul!

Mi-am dat seama că spre asta tind şi toate servicii noastre casnice care, din acest punct de vedere, sînt încă departe de a funcţiona cum trebuie, dar care ne transformă încet în nişte coduri şi tranzacţii virtuale între conturi, din care persoana noastră – şi drăguţul de „om de la ghişeu“ – dispar în cele din urmă. Şi eu cu cine mă mai cert dacă nu pricep de ce mi-au luat atîţia bani pe telefon sau lumină? – mă revolt eu premonitoriu şi răspuns nu găsesc...

Îmi trec apoi prin minte diverse discuţii avute cu unii şi cu alţii despre bănci şi problemele lor, din care nu am reţinut mai nimic pe considerent că oricum nu mă privesc. Ţin însă minte că cineva mi-a spus, la un moment dat, că activitatea de simplă manipulare a cash-ului constituie aproape 10% (sau cam aşa ceva...) din cheltuielile unei bănci – ceea ce mi s-a părut într-adevăr uriaş. Drept care este normal ca băncile să încerce să cadă de acord să elimine aceste cheltuieli – şi deci implicit oamenii care consumă timp şi bani cu număratul şi transportatul banilor. Altcineva mi-a calculat apoi cît pierd lanţurile de supermarketuri cu plata prin card, care oricum e pe cale să înlocuia