Dupa o asteptare de mai putin de 24 de ore, NATO a decis sa atace obiective militare iugoslave. Generatia noastra nu si-a consumat istoria. Prabusirea sistemului comunist, sfirsitul imperiului sovietic, razboiul din Golf si cel din fost Iugoslavie, extinderea NATO spre Est, evenimente care au marcat lumea noastra in ultimul deceniu n-au epuizat registrul de evenimente ale istoriei contemporane. Aceasta interventie nu este o noutate absoluta pentru fortele NATO, dar spre deosebire de interventia din Bosnia si Irak, apar acum mai multe lucruri noi. Mai intii, ea are loc pentru prima data impotriva unui stat suveran recunoscut ca atare in plan diplomatic si cu care nu exista un casus belli declarat. Apoi, motivatia legala a interventiei este ambigua: cele doua rezolutii ale Consiliului de Securitate datind de mai mult timp nu exprima foarte clar un asemenea mandat. De ce a intervenit totusi NATO? Cine este vinovat de aceasta interventie? Se putea oare evita aceasta? Este interventia militara cel mai rau lucru posibil? Fata de aceste intrebari au existat mai multe feluri de raspunsuri. In mod evident, interventia NATO este mai inainte de toate un esec al diplomatiei occidentale, mai cu seama al celei americane. Diplomatia americana nu se poate mindri ca a reusit sa gestioneze aceasta criza. Ea s-a angajat intr-o confruntare rece cu presedintele Slobodan Milosevici; incercind sa-i forteze acestuia mina pentru a semna pacea cu albanezii din Kosovo, diplomatia amerricana n-a prevazut refuzul lui Milosevici si n-a lasat loc la alternativa. Totusi, principalul vinovat al acestui conflict este Slobodan Milosevici, desi, deocamdata, este greu de spus cit anume si in ce consta propriu-zis aceasta vinovatie. A dorit el sa-si consolideze in acest fel regimul personal sau a fost constrins la aceasta fermitate de catre opozitia populara din Serbia fata de tratatul propus la Rambuill