De sub mormanul de ipocrizie politică, patetism de cenaclu literar-artistic şi oarece interes electoral (bun şi acela la vremuri grele) abia se mai zăreşte Chişinăul. Îngropat sub neputinţa cenuşie a Estului, indiferenţa Vestului, ruptura istorică de Bucureşti şi micimea oamenilor politici. Ce-i drept, nici dincolo de Prut nu vibrează ideea românească. De fapt, nu vibrează nimic altceva decât dorinţa tinerilor de a pleca mai repede în Occident, pentru a scăpa odată de blestemul, sărăcia şi mediocritatea locurilor. De la Chişinău nu mai răzbate nicio speranţă de integrare şi niciun proiect coerent de modernizare a micii republici post-sovietice, născută dintr-o serie de accidente istorice. Poate există, dar faptul că nu se mai aude nimic notabil nici măcar până în presa din Carpaţi este măsura interesului nostru reciproc de a lucra efectiv la ceva împreună. De 22 de ani, România şi Republica Moldova nu găsesc un limbaj comun, un interes comun, un program comun: ce vor ei nu putem noi, ce-am vrea noi nu îi interesează pe ei. Doar două exemple, poate derizorii, poate nu: acum 6-7 ani, la vizitele simpaticului premier moldovean la Bucureşti, tinerii funcţionari de la guvern care alergau cu dosarele încoace şi încolo trăgeau veseli concluzia momentului politico-diplomatic: „Vine iarna, iar a venit Tarlev să ceară curent”. Peste ani, tinerii moldoveni care juraseră cu câteva minute în urmă (în română, fireşte) credinţă ţării care avea să le dea paşaportul pentru Occident, vorbeau între ei cu pasiune ruseşte pe culoarele consulatului. Era, desigur, dreptul lor. Formalitatea fusese îndeplinită cu succes iar rusa le era oricum mai la îndemână. Mai întrebau miraţi de ce nu sunt gratis paşapoartele pentru moldoveni, că ei au auzit că „pentru moldoveni trebuie să fie gratis” (confuzie cu vizele), dar oricum plecau mulţumiţi că vor avea şanse mai mari să trăiască „în Vest”.