Ca unul care a avut surpriza de-a se vedea distins cu Premiul "pentru opera omnia" al Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2001, am fost pus în situaţia de-a medita asupra împrejurării, atît public (să precizez: grăbit şi convenţional), cu prilejul unor declaraţii ce mi-au fost solicitate de cîteva posturi de radio, cît şi, desigur, în intimitate, într-o intimitate pe care îmi iau îngăduinţa a o dezvălui mai pe larg în însemnările de faţă. Mai întîi de toate, mulţumesc călduros confraţilor ce m-au cinstit astfel, într-un fel, zic eu, onest, întrucît am fost totdeauna departe de practica acelor tineri care se înarmează cu liste de jurii şi nu ostenesc în a face intervenţii directe sau, dacă nu e cu putinţă, prin benevolenţa unuia ori a mai multor intermediari, într-un "lanţ al slăbiciunilor" care, oricum, nu are cum deveni un lanţ al... meritelor creaţiei. Dar conştiinţa mea nu mai poartă pantaloni scurţi. Pentru exigenţa liminară a acesteia, premiile pe care m-am învrednicit a le primi, ca elev şi student, rămîn un apanaj al trecutului, al unui trecut, vai, tot mai îndepărtat, bucuros pe atunci de laurii lor, ca de-o speranţă, adică precum de un fapt ce vine dinspre viitor către noi, revărsînd asupră-ne harul neîntîmplatului. O binecuvîntare a ceea ce s-ar fi putut întîmpla... Ce-aş mai putea spera acum? Premiile literare dobîndite în ultimii ani, încununate de acesta, atît de măgulitor denumit "pentru opera omnia", sosesc în sens invers, dintr-un trecut ce mă melancolizează, pe care aş fi preferat să-l uit. Însă nu-l pot uita! Mă văd abia ieşit de pe băncile facultăţii, năucit în faţa unei existenţe guvernate de alte legi decît cele ce i le atribuisem cu o ridicolă naivitate, în anii de studiu pătimaş, sub astrele unei morale didactice, nu mai puţin artificiale decît cele confecţionate din hîrtie sclipitoare pentru pomul de Crăciun. Tratat cu perfectă