Ce a impresionat mai mult? Victoria lui Nadal sau plînsul lui Federer?
Îmi place Federer. Nu îmi place Nadal. Evident, nu-i important ce-mi place mie, ci ce e frumos. Iar această rivalitate care ne împarte e un cadou minunat dat lumii de sport. Un meci între cei doi e ca un film de suspans. Şi chiar dacă bănuieşti finalul, cum mi s-a întîmplat, rişti să stai pînă cînd ultimul glonte îl răpune pe cel rău. În fine, pe cel bun în ceea ce mă priveşte. Nu îmi place Nadal pentru că nu îmi place ce am auzit despre el şi ce văd la el. Multă vreme am făcut vinovate popoarele germanice de introducerea robotizării în sport. De la celebra isteţime cu fotbalul care se joacă în 22 şi întotdeauna nemţii înving, pînă la tot ce înseamnă dominaţie teutonă în disciplinele mult prea obiective, probele de sanie de exemplu. În acelaşi timp, mulţi vor fi savurat atacurile triumfătoare ale miticului (fără nici un joc de accente) Lance asupra sacului de cartofi Jan Ullrich. Germanofonii, aşa ne-au învăţat filmele americane, sînt buni de bătut, iar cînd ne bat sînt nesăraţi, încrîncenaţi, agresori cu fortă disproporţionată. Nişte brute, dom’le !
Nu şi de data asta. Cînd îl văd pe Nadal, cu gîtul lui de taur şi bratul stîng de Terminator mă tem pentru viaţa psihică a lui Federer. Un germanic. Un osîndit amarnic. Probabil că îmi voi atrage fulgerele connaisseurilor, dar pe mine m-a adus cu picioarele pe pămînt izbucnirea de la Melbourne a elveţianului. A vrut să zîmbească şi a dat-o în lacrimi. Curat maşină! Un plîns nervos, al unui individ faţă în faţă cu o fatalitate. Nadal mie îmi aduce, ca forţă brută dezvoltată, cu Muster. Mai puţin mustuos, dar în aceeaşi măsură total în efort. Umple terenul, aşa cum Armstrong umplea munţii, ai senzaţia că e peste tot. Federer devine mic, mic, mic. Cînd cîştigă un game sau un set, e fără viitor. Cînd pierde, e ca o prăpastie. E ca şi cum ar