O fermecătoare istorie berlinezo-balcanică parcurgem în Zilele regelui de Filip Florian: al doilea volum personal al unuia dintre cei mai pregnanţi romancieri din generaţia încă-tânără. Alături de Răzvan Rădulescu, Bogdan Popescu şi regretatul Sorin Stoica, Filip Florian intră într-un carré de aşi al prozei căreia îi spunem "nouă" din stricte necesităţi de încadrare. Ceilalţi trei competitori confirmaseră, deja, printr-o a doua carte remarcabilă scrisă după debutul editorial. (În cazul precocelui Sorin Stoica, această confirmare fusese încă mai rapidă şi în treptele mai multor volume de autor.) Venise, acum, rândul lui Filip Florian, dincolo de contribuţia sa în proiectul fratern Băiuţeii. Şi, în timp ce publicul larg aştepta un story de la rafinatul prozator, critica îşi pregătea instrumentarul de disecţie, abia aşteptând să constate căderea lui Florian după performanţa din Degete mici.
Fiindcă, oricât ar părea de ciudat, există critici literari pe care succesul unor scriitori autohtoni (tirajele mari şi reeditările, traducerile şi lecturile în străinătate, premiile şi bursele obţinute) îi irită. Pare că acest succes - echivalat şi când e cazul, şi când nu e cazul cu facilitatea consumistă - îi ocoleşte; că a fost obţinut şi întreţinut în afara ariei lor de acoperire. Prozatorii trebuie atunci readuşi la ordine, făcuţi să înţeleagă că "faima" lor e relativă şi condiţionată de verdictul nou al autorităţii critice. Ce am scris ieri în registru laudativ despre el sau ea, am scris ieri. Azi e azi şi scriu altceva. Iar mâine... veţi vedea mâine cum îmi va fi cronica.
După lectura primelor pagini din Zilele regelui, cititorii sunt captaţi şi captivaţi, iar giruetele critice se văd obligate să-şi găsească un alt vânt potrivit până la tare. Pariul celei de-a doua cărţi a fost câştigat, într-o manieră categorică, de Filip Florian. Prima jumătate a r
