Măreţele guvernări de până acum nu au reuşit decât să sprijine cu o bulină roşie cele mai şubrede imobile.

Două cutremure de o intensitate înspăimântătoare, cel din Haiti şi cel din Chile, au adus în faţa omenirii imaginea Apocalipsei. Oraşe rase de pe suprafaţa pământului, comunităţi distruse, supravieţuitori înnebuniţi în stare de orice pentru hrană şi apă, bande de jefuitori care fac legea acolo unde lege nu mai e.

Despre Haiti nu se poate spune că ar fi fost un stat funcţional nici înainte de dezastru. După catastrofă, ţara a fost luată în custodie de americani şi de ceilalţi

reprezentanţi ai comunităţii internaţionale care au dorit să se implice. Altfel, foametea, molimele, anarhia ar fi dus la pieirea şi a celor scăpaţi de cutremur.

Chile, ţara care a trăit experienţa celui mai mare cutremur din istorie, s-a pregătit ştiind că vor mai veni şi altele, dacă nu la fel de intense, cel puţin pe aproape. Ceea ce s-a şi întâmplat. Cu toată organizarea şi voinţa guvernului de a interveni la faţa locului, în primele zile de după calamitate a fost extrem de greu pentru autorităţi să ofere ajutor populaţiei şi să ţină situaţia sub control.

Văzând ce se întâmplă în Pacificul de Sud, americanii au început să se gândească la scenarii îngrozitoare în cazul unui cutremur de mare intensitate pe coasta vestică a Statelor Unite. Amintirile uraganului Katrina sunt proaspete. Iar concluzia de atunci a fost că nici măcar o superputere ca SUA, cu resurse uriaşe, nu a avut capacitatea administrativă să facă faţă unui dezastru major. Mai ales că, spre deosebire de un cutremur, apariţia şi dezvoltarea unui uragan sunt predictibile.

Şi atunci, ce mai e de făcut? Experţii spun că esenţială este pregătirea comunităţilor locale. Până să ajungă autorităţile în epicentrul dezastrului, oamenii se pot organiza, pot salva vieţi, pot da ajutor celor mai vulnerab