La începutul săptămânii viitoare, vom afla dacă guvernul Ponta devine realitate în urma votului din Parlament, dar şi cine va fi viitorul preşedinte al Franţei. Între cele două evenimente par a fi prea puţine legături. Sigur, alegerile din 6 mai pot conduce la o revenire la putere a stângii în Hexagon şi la o posibilă redesenare a tendinţelor politice în Europa.

Dar cred că merita observată atent şi o altă realitate a campaniei electorale franceze. Cred că merita să învăţăm ceva de la Francois Hollande. Dacă Sarkozy şi-a pigmentat campania cu momente pitoreşti, cu tonuri violente, cu teze surprinzătoare sau riscante, Hollande a mers pe ideea maximei precauţii. El avea, ca sprijin, voturile a milioane de francezi dezamăgiţi de dreapta, sărăciţi de criză şi speriaţi de perspectiva continuării unei austerităţi care scoate tot mai mult statul din societate. Principala lui ţintă strategică a fost să treacă prin focul campaniei fără să piardă din această zestre pe care o obţinuse deja. Şi în bună măsură a izbutit. Ideea lui de bază a fost aceea că, în campania electorală, câştigă nu acela care străluceşte, ci acela care nu face greşeli...

Pentru USL şi pentru guvernul Ponta (după votul de investitură), situaţia e asemănătoare. Fosta opoziţie (care nu e încă putere - terminologia clasică nu mai ajută prea mult în situaţia de acum) se bucură de susţinere. Există deja un mare număr de oameni care vor o alternativă credibilă la guvernarea ultimilor ani. Nu trebuie riscat însă nimic, pentru a conserva aceasta bază electorală cu care se poate construi politic, economic şi social. Dar marea construcţie nu poate să înceapă decât după alegerile generale. Guvernul de acum nu e unul provizoriu, el are puteri depline dar nu poate fi privit decât ca un executiv de criză, de tranziţie.

El e limitat fatal de cel puţin două elemente. Primul e timpul: are la dispoziţie