Sînt obosit, afară s-a lăsat un frig sec, trebuie să-mi scriu „Intersecţia“ şi sînt total lipsit de inspiraţie. Vineri fiind, am citit ediţia electronică a Observatorului cultural, în căutarea unei idei, a unei sugestii de la care să-mi pornesc articolul. Multă (şi grea) politică, chiar şi articolele culturale sau cronicile literare sînt atinse de morbul politicii. Aceasta nu este o judecată de valoare, ci doar o simplă constatare. Ce poate să facă omul cînd e asaltat din toate direcţiile de politic?
Îmi aduc aminte de colecţia de aforisme a lui Ciprian Vălcan, apărută în 2011, Elogiul bîlbîielii, care mă scoate adesea din asemenea momente de descumpănire. Nu întotdeauna îl înţeleg, ca de pildă cînd scrie „nebunul e un Franciscan al spiritului“, dar notele, aforismele şi microeseurile lui îmi dau întotdeauna de gîndit. Dacă „orice abdicare de la pesimism este o slăbiciune“, nu-i de mirare că ne îmbătăm în neştire cu politicul: acesta întreţine în noi pesimismul cel mai negru, acela de care nu putem în nici un caz să ne despărţim. Ne-am simţi atît de şubreziţi, încît nici cultura, nici ştiinţa, nici arta, pe scurt, nimic în afara… politicului nu ne-ar mai putea ţine în viaţă.
Şi iată că CV m-a salvat din nou. Am pornit-o pe drumul cel bun. Mai ales dacă ţin seama şi de o altă observaţie a sa: „adevărul e dezvăluit numai acolo unde nu îl caută nimeni“. Mi se pare totuşi că am mai auzit acest lucru cîndva, undeva. Dar nu, ceea ce-mi pare déjà vu este ideea că importantă este căutarea, nu „adevărul“. Iată dovada că lumea s-a schimbat simţitor în timpurile noastre: nu mai poţi scrie cuvîntul adevăr fără ghilimele. Acum sînt convins că voi putea duce la bun sfîrşit „Intersecţia“.
Mai ales dacă voi recurge în continuare la propriile mele note de lectură sau la însemnări dintr-un jurnal pe care-l scriu în mod sporadic de mai bine de do