L-am întrebat o dată pe Matei Călinescu dacă i-a citit pe noii romancieri americani, cei traduşi cam peste tot, primii care ne vin în minte cînd vorbim despre „noua literatură americană“, cum se zice, de parcă literatura ar fi ultimul gadget cu sistem de operare gingerbread. Matei Călinescu mi-a răspuns că nu i-a citit şi, în general, nu citeşte romane scrise în ultima vreme, mai degrabă le reciteşte pe cele despre care a şi scris în Rereading. De ce? l-am întrebat, cam contrariată, pe vremea cînd mai aveam impresia că trebuie măcar să încerci să citeşti tot ce se scrie. Pentru că vine un moment cînd trebuie să te opreşti, mi-a zis rîzînd, n-ai încotro, trebuie să faci bilanţul, să vezi ce ştii, cum ştii. Şi, eventual, să faci ceva cu toate astea. Mi-am amintit de vorbele paradoxale ale marelui cititor care a fost Matei Călinescu citind cartea lui Orhan Pamuk despre roman, Romancierul naivşi sentimental, în care scriitorul turc se întreabă – nu doar cu întreaga sa cuprindere teoretico-conceptuală actuală, dar şi cu rămăşiţele naivităţii de la începuturile scrisului său – „ce se petrece în mintea noastră cînd citim un roman“ şi ce forme de subtile dependenţe endorfinice provoacă el în creierul nostru expus lecturii.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăDar nu răspunsurile sale, de o limpezime trăită şi îndelung experimentată în cei peste 35 de ani de scris, mi-au amintit veselia edificată a lui Matei Călinescu, cît remarca, făcută în treacăt în epilogul cărţii, că în zilele noastre se scriu enorm de multe romane, atît de multe încît, de pildă, editorii lui Pamuk din Shanghai primesc anual zeci de mii de manuscrise ale unor tineri scriitori, pe care nimeni nu apucă să le citească. Cîteva zeci de mii de oameni aleg (doar în China) să se exprime scriind romane, fără să se mai gîndească cine-i citeşte. Nu te poţ