Prezenţa pieselor româneşti la Festivalul Naţional de anul acesta a fost, prin forţa împrejurărilor (truism repetat pînă la saţietate, festivalul neputînd selecţiona decît ceea ce există), destul de slabă (doar trei titluri), dar în mod simbolic reprezentativă pentru teatrul românesc, în mod tradiţional dominat de regizor şi de bărbaţi: ultimul deceniu a adus în forţă prezenţa tinerelor femei ce au devenit factori dinamizatori ai peisajului teatral românesc. Fără să fac aici act de feminism militant, e doar o simplă constatare ce nu mă împinge la alte consideraţii de valoare. Atîta doar că tinerele autoare regizoare de astăzi nu sînt deloc timide şi nici lipsite, adesea, de o violenţă izbăvitoare. Lucidă şi necruţătoare a apărut Gianina Cărbunariu de la debutul său exemplar (Stop the temp), cu un strigăt valabil încă într-o lume al cărei expansionism consumerist e temperat astăzi de criza mondială. De data aceasta cu un titlu ce trebuie explicat de fiecare dată amnezicilor, 20/20, Gianina Cărbunariu se îndreaptă către un teatru de inspiraţie politică sau poate doar socială, pe baze strict documentare. Spectacolul creat la Studioul Yorick din Tîrgu Mureş se „învîrte“ în jurul evenimentelor din 20 martie de acum 20 de ani, ce au adus faţă în faţă unguri şi români înfruntîndu-se cu o violenţă oarbă, ca o explozie a unor resentimente şi temeri mocnite. Spun „se învîrte“, pentru că, într-un ritm susţinut cu o precizie de metronom şi cu o subtilă construcţie a contrapunctului, spectacolul nu povesteşte şi nici nu explică în nici un moment faptele; nimic nu e pedant sau moralizator, umorul pune, adesea, tuşe de culoare şi accente bine-venite. Faptele sau întrebările rămîn suspendate, cu o obiectivitate senină, dar nu lipsită de gravitate: cum s-a ajuns aici, de ce totul pare a fi uitat sau evitat, cum putem continua să trăim împreună? Gianina Cărbunariu şi echipa sa, a