Misiunea lui nu-i de a urmari oamenii, desi priveste cu o vadita satisfactie copii si parinti si bunici ondulandu-se spre intrarea in teatru, la orele matinale ale unui spectacol. Este posibil ca, preumblandu-va, cu sau fara treburi, prin zona Centrului Civic, din Iasii vechilor zidiri si iubiri, sa observati un domn care si el se preumbla pe-acolo sau pur si simplu, stand pe rotonda de piatra a esplanadei, se tot uita la cladirile din jur, cu deosebire la cea a Teatrului „Luceafarul", pe care o tine sub observatie ca un paznic de zi sau, mai degraba, ca un Poirot aflat in misiune secreta. Misiunea lui nu-i de a urmari oamenii, desi priveste cu o vadita satisfactie copii si parinti si bunici ondulandu-se spre intrarea in teatru, la orele matinale ale unui spectacol. Ii vede si pe acestia, uneori chiar el le e calauza copiilor, spre intrare, atunci un ochi de-al lui rade, dar celalalt plange, un plans inlauntru, desigur, dar a fost o vreme, nu demult, dupa moartea ei, cand chiar plangea de-adevaratelea. Atunci s-a dus la un psihiatru si acela i-a recomandat terapia povestirii: ca sa se elibereze de obsesie, sa povesteasca mereu, sa spuna oricui, oricand, povestea lor, a teatrului. Barbatul - caruia nu-i dai nici 70 de ani, iar el cu mandrie ti-i marturiseste pe cei aproape 80, avuti la purtator, se intalneste cu un altul, cam de aceeasi varsta, fost sef de santier acela, si-amandoi nu-si dau rand in a-si repeta intamplari pline de haz, sau de necaz, din „odiseea" construirii Teatrului, pe care nu obosesc sa-l admire si sa desfida „cojmeliile", „caciulile" ridicate in jur, ce i-ar rapi din frumusetea si singularitatea de odinioara. E o magie, in care se complace voluntar sau involuntar - si cum sa nu fie asa, cand intreaga lui viata s-a consumat si a fost harazita acestei magii, acestei iluzii, acestei i/realitati, care este scena, scena dedicata celor mai fragezi, mai