Problema pe care ne-o pune "cazul Max" este cum anume putem judeca acest trecut in contextul sau, pentru a-l transforma intr-un mijloc de actiune democratica si nu intr-o fundatura. Cineva spunea ca trecutul este o tara straina. Depinde, fireste, despre ce fel de trecut vorbim, dar banuiesc ca butada voia sa spuna mai ales ca este vorba de o lume care nu trebuie judecata cu logica prezentului. Sau macar ca ar trebui reconstituita cu finete si cu simtul nuantei. "Cazul Max" ne arata mai ales ca trecutul este perfid, fatalmente impur si ambiguu. Din acest punct de vedere, "cazul Max" a devenit "testul Max", respectiv, despre modul in care pasiunea iacobina poate fi tinuta in friu intr-o societate care, pe de o parte, vrea sa uite, iar, de pe alta, isi aminteste numai cind este vorba de trimis cineva la ghilotina. Dincolo de indignarile isterice obisnuite, ceea ce m-a surprins in primul rind in aceasta afacere a fost perplexitatea generala cu care a fost primita, desi, cel putin, in lumea presei, zvonurile circulau de ceva vreme in acest sens. Este drept ca ni se promiteau mari dezvaluiri, care ar fi aratat chipul monstruos al jurnalistului, cind colo, din documentele publicate de "Cotidianul", apare un om obisnuit, care a trait sub vremi neprietenoase si a incercat sa se "acomodeze" cu ele. Informatiile pe care le da el Securitatii n-au nici o valoare informativa. De altfel, din comentariile de pe marginea cazului aflam ca "victima" era la curent cu totul si a ramas in continuare prieten cu autorul. Aceasta uimire generala arata in ce masura tindem sa uitam natura regimului comunist, bazat pe un amestec foarte subtil intre represiune si complicitate. Dupa anii de "teroare revolutionara" de sub Dej, in care represiunea era deschisa (oamenii erau inchisi, eventual asasinati, interdictiile erau radicale), regimul Ceausescu a adoptat o forma de represiune tot mai discreta,