Istoriografia capitolului românesc al Holocaustului a apărut cu o anume întîrziere. Acest fapt s-a produs din varii motive, atît de ordin conceptual – în primul rînd, al refuzului prelungit al asumării istoriei recente, inclusiv din partea unui număr important de cercetători –, dar şi de ordin metodologic, şi anume al dificultăţii de a ajunge la surse arhivistice: deschiderea totală a arhivelor româneşti a fost tîrzie şi în etape. Cu toate acestea, în două decenii, această literatură s-a îmbogăţit cu importante lucrări, pentru a-i aminti în primul rînd pe Jean Ancel, Lya Benjamin sau Radu Ioanid. Un moment important a fost apariţia Raportului final al Comisiei Internaţionale de studiere a Holocaustului (Polirom, 2004), ce a influentat decisiv atît cercetarea subiectului, cît şi asumarea memoriei Holocaustului în societatea românească. În cadrul istoriografiei Holocaustului, o zonă aparte şi mai puţin abordată o constituie cea a analizei establishment-ului evreiesc din România în acea perioadă, a felului în care a acţionat acesta în acel moment-limită al istoriei sale. Este un unghi important atît pentru istoria evreilor, de a analiza dacă şi cum liderii săi au trecut testul momentului istoric, dar în acelaşi timp este şi o perspectivă relevantă pentru întregul tablou istoric al epocii, inclusiv al complexei relaţii români-evrei. Din acest punct de vedere, orice contribuţie nouă este benefică, cu atît mai mult dacă este solid documentată şi dacă sursele sînt folosite cu obiectivitate. Din păcate, nu acesta este cazul ultimei cărţi a lui Carol Iancu, apărută la Editura Hasefer, la finele anului 2010:Alexandru Şafran şi Shoahul neterminat. Culegere de documente (1940-1944). Voi încerca să sistematizez criticile pe care le aduc acestei cărţi.Despre titlu Să începem cu titlul: ce înţelege autorul prin Shoah-ul neterminat? Greu de înţeles şi ciudat. Nu intru în argum