La sfirsitul primei parti a operei lui Gounod (intre actele II si III), la caderea cortinei, interpretii vin la rampa si se inclina in fata spectatorilor care aplauda entuziasmati. Un gest pe care la teatru nu l-ai vedea niciodata: cit timp sint parte a unei povesti ce continua inca pe scena, nu intra in logica actorilor sa-si paraseasca rolurile.

Dar aici nu sintem la teatru, iar Faustul facut de Alexandru Tocilescu la Opera Nationala nu e tocmai ceea ce s-ar numi un spectacol. Poate pentru ca data lui de nastere e anul 1998 (reprezentatiile de la sfirsitul saptaminii trecute sint, de fapt, o reluare), poate pentru ca e cintata de vedete – Leontina Ciobanu Vaduva (care n-a mai cintat la ONB de 23 de ani), Robert Nagy, Iordache Basalic (intr-o vreme, interpreti erau tenorul Hector Lopez, basul Mihnea Lamatic, baritonul Stefan Ignat si soprana Simona Neagu, cu totul alta mincare de peste). Opera, in forma ei cea clasica, nu e o naratiune care vorbeste despre lume si viata prin intermediul „vehiculelor“ concrete numite „interpreti“, ci un soi de corida in care o arie/duet/tertet reusite echivaleaza cu uciderea taurului si e, in consecinta, rasplatita cu aplauze la scena deschisa: povestea se intrerupe si timpul fictiunii e suspendat in Faust cind lui Iordache Basalic (fratele Margaretei, Valentino), bariton „de-ai casei“, i se striga „bravo“ la finalul primei lui arii, din actul II. Ce vrea publicul nu e sa se lase prins in emotia – viscerala ori intelectuala – fictiunii numite Faust, ci (un fel de Campionat Mondial de gimnastica) sa vada cum (ori daca) interpretii reusesc sa treaca bine de capcanele fiecarei partituri. Se intimpla aproape inevitabil de fiecare data cind in distributie se afla nume sonore si cind spatiul cultural (in speta, cel romanesc) asteapta de la opera sa nu iasa din traditie.

Se cinta cu fata la public, cit mai inspre r