Privitor la marele şantier Palace-Center (abandonat azi la jumătatea construcţiilor din cauza crizei), intelectualii ieşeni şi-au manifestat public îngrijorarea din următoarele motive: este prea aproape de Palatul Culturii, monument istoric de prim rang; va acoperi faţada sudică a respectivului palat; va popula mult prea dens zona centrală a Iaşiului; şi, în cele din urmă, argumentul sensibil: va fi în puternică disonanţă stilistică cu centrul istoric al Iaşiului. La acest ultim argument trebuie adusă în discuţie şi noua sală de spectacole a Teatrului Naţional din Iaşi. Este vorba de un paralelipiped din panouri prefabricate din lemn la interior şi tablă vopsită negru la exterior, scandată de nişte şipci de lemn înşurubate. Şi această clădire se află prea aproape de un monument, chiar dacă nu blochează nicio perspectivă majoră. La intersecţia dintre minimalism şi poverism, arhitectul Angelo Rovenţa a dotat Iaşiul cu un manifest de artă contemporană care îşi asumă menirea de a contraria, de a provoca, de a şoca.

Spun aceasta din perspectiva spectatorului „inocent“, dar şi în virtutea unui discurs pe care modernismul şi l-a asumat. Am ales acest exemplu de arhitectură modernă fiindcă este vorba de premiul celei mai recente bienale de arhitectură (BAB 2008).

Dezbaterea de data aceasta nu s-a plasat între un front intelectual mai larg şi edilii secondaţi disimulat de investitori şi tăcut de arhitecţii ce-şi pun totuşi creionul şi compasul în slujba mega-proiectului Palace-Center, ci pe faţă în sânul breslei şi cu participare mai discretă a celor din afară ei. Cei care critică teatrul lui Rovenţa invocă aproximativ ceea ce se invocă şi în cazul mega-proiectelor urbane. Cei care-l apără îl socotesc o realizare de vârf a ultimilor doi ani, după cum atestă premiul bienalei de arhitectură de la Bucureşti.

Cum discernem între cele două demersuri? Cum facem