Să obligi elevii să înceapă săptămâna cu intonarea imnului naţional mi se pare o dovadă de înapoiere ideologică. Mă apucă groaza la gândul că deputata temerară şi alţii cu aceleaşi convingeri visează la armate de patrioţi de-o şchioapă, cu unghiile tăiate, tunşi regulamentar şi cu batistuţele curate.

Când eram în liceu, îmi imaginam cum, peste mulţi ani, când voi fi mare şi alţii vor fi încă mici, şcoala va fi, în primul rând, mai liberă. Că elevii nu vor fi nevoiţi să înveţe pe de rost texte expirate, prăfuite, irelevante. Că cei care se pricep la scris compuneri nu vor fi obligaţi, până în pânzele albe ale clasei a XII-a, să dea lucrări de control la matematică sau chimie, cot la cot cu colegii lor care nu se pricep la compuneri. Că nu se vor da note mici la purtare dacă vii cu blugii rupţi sau cu tricou cu Nirvana.

Observ însă că, până astăzi, s-a rezolvat doar problema cu blugii. Ceea ce nu e deloc rău - nu mă deranjează deloc liceenii cu tatuaje, piercing sau creastă. Mă deranjează profund însă manifestările adulţilor care vor să fie de gaşcă în găştile greşite.

Una dintre acestea este propunerea legislativă înaintată recent de deputată Maria Stavrositu: în fiecare zi de luni, să se intoneze imnul României înainte de ore, în toate sălile de clasă din ţară din învăţământul primar şi gimnazial. Obligatoriu. Să ne înţelegem: nu sunt împotriva imnului sau intonării acestuia, ca principiu. Iar în disputa pro sau contra amenzii luate de Marcel Pavel pentru propria sa versiune a „Deşteaptă-te, române" nu am simpatizat cu nicio tabără.

Nepotrivită în povestea cu imnul mi se pare însă tocmai obligativitatea. Este o nouă expresie a naţionalismului de carton care cuprinde România. Acest patriotism demonstrativ este pojghiţa ce acoperă imensitatea de „nimic" în care înoată foarte mulţi oameni care decid ce trebuie şi ce nu trebuie să înveţe copilul tă