Pianista Hélène Grimaud povesteşte că multă vreme n-a fost conştientă de propria frumuseţe. Hélène Grimaud (42 de ani) a concertat ieri seară pe scena Sălii Palatului, în cadrul Festivalului „George Enescu“, alături de orchestra Academiei Naţionale Santa Cecilia din Roma.
Cu ochii de un albastru care hipnotizează, îmbrăcată în blugi şi purtând adidaşi, Hélène Grimaud a povestit pentru „Adevărul" că în copilărie era obsedată de simetrie: „Voiam ca lucrurile în casă să fie aşezate într-o anumită ordine". „Adevărul": Pe Rahmaninov îl adoraţi pentru intensitate, pentru sunetul clopotelor, pe care îl iubea. Ce vă apropie de Concertul nr.1 al lui Brahms pe care l-aţi interpretat ieri?
Hélène Grimaud: E un concert extrem de tragic. Prima parte e un fel de requiem, un răspuns la încercarea compozitorului Robert Schumann de a se sinucide. Urmează sublimul celei de-a doua părţi, înălţătoare ca o rugăciune. Şi a treia, care are atât de multă forţă vitală... Iubesc concertul pentru că e una dintre operele primare pe care Brahms le-a compus. E genul de compozitor care intelectualizează. Dar acest concert are calitatea de a fi aspru, neşlefuit.
Sunteţi cunoscută pentru încăpăţânarea de a interpreta doar lucrările unor compozitori cu care rezonaţi. Pe vremea când studiaţi, le spuneaţi direct profesorilor ce nu vreţi să faceţi?
Dintotdeauna am avut tendinţa să fiu lider în luarea deciziilor. Ce făceam era să întârzii lucrurile obligatorii pe care trebuia să le învăţ. Pretindeam că nu există, până în ultimul moment, când eram nevoită să încep să cânt. Dar da, le şi spuneam profesorilor că vreau să cânt altceva.
Când vă aflaţi pe scenă, sunteţi şi plină de forţă, şi fragilă în acelaşi timp. Care e lucrul pe care-l preţuiţi cel mai mult la o interpretare live?
Simţul riscului. Faptul că dacă totul decurge aşa cum ar trebui - sau aşa cum ar putea -, t
