"It's the end of the world as we know it?" fredonam azi-dimineata in camera de hotel. Acum nu-mi mai vine decat sa ma trag undeva la liniste. "Melancholia" e poemul unui melancolic despre cel mai melancolic lucru posibil - moartea si sfarsitul lumii. Care vine prin intermediul unei planete numite Melancholia (aluzie la Saturn), dar care e albastra, frumoasa si eterica, si care loveste Pamantul intr-o zi ca aceasta, de pilda. Faptul ca cineastul danez si-a dat cu stangul in dreptul la conferinta de presa (a spus mai in gluma, mai in serios ca are simpatii naziste) sper ca nu va dauna prea mult receptarii filmului, care e pe cat de melodramatic si de egotic, pe atat de frumos.
"Crezi ca ma sperie o planeta?", ii spune Justine (Kirsten Dunst) surorii sale Claire (Charlotte Gainsbourg). Justine tocmai s-a maritat. La inceput parea la fel de solara si de normala ca tanarul ei sot. Pe parcurs intelegem ca se lupta cu depresia, ca e o melancolica si ca toata viata a incercat sa duca o viata normala - maritisul fiind cea mai mare incercare a ei de a intra in randul lumii.
La inceput, sosirea tarzie a cuplului la palatul unde il asteapta nuntasii e scuzata de un incovenient comic - limuzina nu a fost in stare sa ia o curba pe drumul de tara foarte ingust. Cand apropiatii sunt ingrijorati ca programul foarte strans a fost dat peste cap - mai ales Claire, care pare obsedata de control, cei doi insuratei par singurii oameni normali, relaxati si fericiti. Dar dupa ce capitolele nuntii incep sa se deruleze, fericirea e din ce in ce mai putin mimata de catre toti invitatii.
Scrisoare Video de la Iulia Blaga (Cannes):
Inceput printr-o introducere spectaculoasa, filmul lui Von Trier evolueaza pe o anumita distanta ca un fel de "Festen" in care traumele sunt de alta natura si care are si umor. La un moment dat, planeta aceea micu
