Tinerilor care după 1989 au avut acces la orice fel de cărţi le-ar fi greu, poate imposibil, să realizeze cum au perceput elevii şi studenţii anilor â50 şi â60 contactul cu forţa magică a literaturii adevărate. Cu dificultate vor intui ce a însemnat conectarea, la începutul anilor â60, la marele ceas al culturii, descoperirea ameţitoare a primelor traduceri din Faulkner şi Camus (strecurate prin fisurile Cortinei de fier de revista Secolul 20) sau a primelor volume semnate de Ion Barbu ori de Lucian Blaga, reeditate convenabil de ESPLA. Să reconstituim, pentru ei, circumstanţele naşterii, în acel răstimp, a cultului cărţii de literatură. O facem spre a înlesni, mai întîi, înţelegerea corectă a fenomenului supravieţuirii literaturii în ultimele trei decenii de comunism prin înmulţirea cititorilor de performanţă, care - zid în spatele criticilor de prestigiu - au făcut să eşueze mai toate tentativele oficiale de reideologizare şi restalinizare de după 1971.
Dar şi spre a evalua mai nuanţat fenomene precum: agonia spiritului critic, tendinţa de după 1989 de reprimare a iniţiativelor de primenire a canonului, cultivarea (neîntreruptă de nimic) a pioşeniei faţă de literatura română ca bun naţional fragil, cultul capodoperelor şi credinţa încă puternică în perenitatea valorilor şi în verdictul ireversibil.
Să ne reamintim felul cum era concepută şi, într-un fel, definită fericirea într-o faimoasă istorioară rabinică: înţeleptul recomanda aducerea celui neîmpăcat cu soarta la limita disperării prin sporirea treptată a motivelor de supărare, spre a-l face, apoi, să simtă efectul euforic al împuţinării treptate a Răului şi al redescoperirii nivelului "obişnuit" al acestuia. Istorioara merită avută în minte ca fundal pe tot timpul anamnezei noastre, căci are toate elementele unei teorii politice vizînd esenţa puterii comuniste şi strategiile ei.
Să