Un antrenor de 53 de ani a preluat Rapidul cînd echipa era pe locul 8. După 6 luni, echipa e tot acolo. Acum, asta înseamnă aproape totul
Din octombrie 2012, Marian Rada e din nou antrenor la Rapid. Nu poţi vorbi de mandate, bărbatul care peste două luni împlineşte 53 de ani are un alt tip de contract cu strălucirea şi sărăcia convulsionată a Giuleştiului. Nici nu poţi să spui că “a revenit pe bancă”. Exagerînd, cînd Rapidul va găsi un stadion pe măsura suporterilor şi “Valentin Stănescu” va fi dezafectat, muncitorii vor trebui să aibă grijă la banca de rezerve şi la vestiare: părţi din viaţa lui Rada s-au infiltrat în fiecare fibră.
Cînd a preluat echipa, după Sabău, Rapidul era pe locul 8. Acum e tot pe 8. Dar cîte apocalipse nu s-au scris între timp în Giuleşti! Rada a rămas singur într-o cameră plină cu rumeguş, ce mai rămăsese din atelierele decorate risipitor pentru “artiştii” fără rezultate. Poate n-a făcut mult, dar cît a făcut e acum aproape totul: a supravieţuit demn.
Recunosc, am fost deseori nedrept, uneori chiar răutăcios, faţă de Marian Rada. Nu-mi caut scuze, dar poate m-am pierdut în faptul că e un tehnician aproape imposibil de evaluat: Rapidul, conducătorii lui şi vremurile acestea l-au făcut aşa. Cum să înţelegi ideile tactice ale lui Rada cînd e nevoie să improvizeze continuu, să folosească mijlocaşii ca atacanţi şi stoperii ca fundaşi laterali? Cum să ştii dacă e tipul de antrenor care creşte echipe, cînd n-a avut niciodată timp să probeze asta, sau omul rezultatelor imediate, cînd “obiectivul” la numirea lui a fost mai mereu “să avem antrenor pînă numim antrenor”?
L-am urmărit pe Rada în cantonamentul de iarnă din Spania. A trăit victoria din “amicalul” cu Rubin, 1-0, ca un puşti nemuritor într-un trening cusut pentru totdeauna de pielea care îmbătrîneşte. Rapidul jucase prost, dar cine sîntem noi să cîntărim bucuriile?
