Da, stiu ca titlul denota prea mult orgoliu, insa, pus in context, s-ar putea sa nu fie atit de ultragiant. De ce? Pentru ca ceea ce fac nu e mai mult decit aplicarea metodei idiosincratice a lui Nabokov, la care ader cu toata fiinta. Iar metoda lui Nabokov nu e altceva decit adaptarea/adoptarea Crezului flaubertian: stilul e structura. Tangential (ah, perversitate auctoriala!) ma voi referi si la ecranizarea lui Baz Luhrmann, doar tangential, pentru ca scopul meu aici este sa disec o hermeneutica gresita, o foarte proasta interpretare a textului.
As vrea sa incep cu ceea ce Luhrmann construieste ca suprastructura narativa, adica introducerea unui frame (rama, cadru, nu in sensul cinematografic, ci narativ) inutil: regizorul australian a simtit nevoia ca Nick Carraway sa fie un scriitor alcoolic ratat, care scrie romanul Marele Gatsby la indemnul unui psihiatru intuitiv (si, evident, gras, bonom, proiectat pe fondul unei perdele de fulgi ce va contrasta cu zapuseala care imbraca scena climaxului). Asta, bineinteles, pentru a crea legatura cu imaginarul colectiv care ne ofera un Fitzgerald aidoma. In fond, Amazonul (ma refer aici la taraba respectiva) abunda de recomandari care scot in fata faptul ca o anumita fictiune se bazeaza pe fapte adevarate. Primul pas al lui Luhrmann este sa anuleze fictiunea, introducind o fictiune in fictiune. Pentru ca una este ca ingenuul si programatic-nejudecatorul Nick Carraway sa fie narator, alta e ca acesta sa poarte in spinare imago-ul lui Fitzgerald. Care, by the way, judeca... Hai sa dezvolt: intreaga maiestrie (craftsmanship) a lui Fitzgerald, in Marele Gatsby, sta in faptul ca el, autorul, e absent. Ca purtatorul de cuvint, concept si imagine, pe numele sau Nick Carraway, e strict definit din primele trei fraze: or, pentru asta, ai nevoie de un mare scriitor.
Citez:
„Pe vremea cind eram ceva mai tina
