Moda occidentală a cântăreţilor de localuri se impune şi în restaurantele din Bucureştiul interbelic. Jean Moscopol, Cristian Vasile şi Zavaidoc, au fost vedetele vremii.

Nenumăratele birturi, cârciumi şi restaurante au făcut faima Bucureştiului de odinioară, alături de biserici şi mănăstiri. Fiecare local îşi avea lăutarii lui, de regulă foşti robi-muzicanţi de curte, care desfătau urechile mesenilor cu cântece de mahala.

Sfârşitul Primului Război Mondial aduce cu sine schimbarea gustului publicului bucureştean în materie de muzică. „Atmosfera europeană, publicul elevat, cultura muzicală superioară a diseurilor, câştigată în şcoli şi conservatoare a schimbat radical nivelul artistic al ascultătorilor şi ţinuta programelor de localuri din Capitală”, explică muzicologul Viorel Cosma, autorul volumului „Bucureşti – citadela seculară a lăutarilor români”.

Muzică nouă în haine noi

Aşadar perioada interbelică proiectează muzica de mahala în sfera artiştilor consacraţi, premiaţi la concursurile internaţionale din Occident.

Tangoul, fox-trot-ul, valsul, rumba, slow-ul, blues-ul, chimmy-ul, charlestonul pătrund în repertoriul localurilor de dans şi pe lângă „diseurii”- barbaţi, apar şi femeile-diseuze.Are loc şi o împărţire pe sexe a genurilor muzicale. Astfel, în timp ce femeile cântă mai ales romanţe, valsuri şi tangouri, bărbaţii se specializează în cântece de petrecere.

Spre deosebire de lăutarii obişnuiţi, îmbrăcaţi modest şi de multe ori desculţi, noii profesionişti ai muzicii precum Zavaidoc, Cristian Vasile, Dorina Drăghici, Titi Botez, Jean Moscopol sau Ioana Radu poartă adevărate uniforme sobre - haine negre, papioane sau lavaliere, sacouri impecabil croite de mari maeştri ai Capitalei. Cei care nu abandonează costumul popular sunt interpreţii muzicii de gen: Ion Luican, Maria Lătăreţu şi Rodica Bujor.

Zavaid