De pe panourile mai de pe mai toate străzile Bucureştiului, candidatul prezidenţial Sorin Oprescu ne priveşte mustrător. Se pare că, noi toţi i-am înşelat încrederea şi aşteptările, privându-ne de şansa de a avea, în sfârşit, un preşedinte independent. Independent de partide, de moguli, de cercuri de interese. Iată-l, însă, pe primarul general al Capitalei devenind… independent de proprii săi alegători.

Sorin Oprescu a câştigat – la a treia tentativă – primăria Capitalei. Anterior fusese învins de Lis (!?) şi de Băsescu. Anul trecut, în vară, dintre cei 32% bucureşteni cu drept de vot care s-au prezentat la urne, doar ceva mai mult de jumătate au pus ştampila pe numele său. A ieşit primar general cu voturile unei minorităţi de circa 16% dintre bucureştenii cu drept de vot. Regulile democratice sunt reguli, aşa că doctorul Oprescu a devenit, automat, şi primarul celorlalţi 84% dintre bucureşteni, pe o perioadă de patru ani – în care le-a promis solemn că nu-i abandonează, aşa cum urât au procedat înaintea sa Ciorbea şi Băsescu. „Un medic pentru durerile Bucureştiului” – a fost, cu alte cuvinte, sloganul său, pe care l-a respectat până fix prin octombrie anul acesta când şi-a rupt lanţurile cu care singur se legase de catargul corabiei municipale, răspunzând cântecului de sirenă al Cotrocenilor ( unii pretind că, de fapt, şoaptelor de amor ale preşedintelui în exerciţiu, care avea nevoie de un „iepure” care să ademenească votanţii lui Geoană).

Oprescu a făcut o campanie intensivă, cu multe bannere stradale (incomparabil mai multe decât la alegerile locale) şi cu un discurs de independent corect pe fond. Ideile şi apelurile sale sunau însă „ca dracu’” (vorba lui Roman) din gura unuia care fusese tovarăş cu toţi cei pe care-i acuză acum de dezastrul pe care l-au provocat în ţară. Un astfel de discurs ar fi necesitat un aparat de activişti pe care, însă, nime