Cine spune "Duiliu Zamfirescu" spune, imediat, şi "Tănase Scatiu"! În conştiinţa comună, personajul care a rămas "tipul arendaşului lacom de câştig şi grosolan" a pus în umbră nu doar alte personaje ale ciclului Comăneştenilor, dar şi pe cel al unui personaj de-a dreptul uimitor şi despre care circulă, încă, numeroase prejudecăţi.
Numele său este: Duiliu Zamfirescu! Un personaj care şi-a luat această deviză de conduită: "Romanul, în loc să-l scriu, îl fac!". "E, din păcate - observă criticul Ioan Adam în remarcabila sa "Introducere în opera lui Duiliu Zamfirescu", - un roman comportamentist ce lasă puţine indicii din care să se deducă psihologia protagonistului".
Altfel spus, ar fi mai bine să alegem între "personaj" şi "personaje", luând în sprijin vorbele inegalabilului autor de biografii "cu cheie", Andre Maurois: "Oricum am fi fost - complicaţi, reticenţi, misterioşi sau pur şi simplu cinstiţi - o armată întreagă de "Personaje" îşi dispută multă vreme dreptul de a ne reprezenta."
Legenda impopularului. Primul personaj, a cărui imagine a devenit un loc comun, îndelung bătătorit, este "impopularul Duiliu Zamfirescu". Despre o "legendă a impopularului" Duiliu Zamfirescu s-a vorbit şi se va mai vorbi, încă, iar principalul vinovat pentru trăinicia acestei legende - în bună parte întemeiată, rămâne însuşi Duiliu Zamfirescu.
Adică tocmai cel care îşi diagnostichează conduita în termeni categorici: "Romanul, în loc să îl scriu, îl fac". Cum "l-a făcut?", prin ce mijloace?, şi, mai ales, cu ce preţ? Aici venim pe un teren alunecos şi abrupt. Nevoia de poză (noi am spune, azi "de imagine") îşi cere şi-şi ia tributul. "Să fie oare vorba de influenţa nefastă a omului Duiliu Zamfirescu despre care mărturiile celor care l-au cunoscut conservă imaginea unui individ teatral şi înţepat, condescendent şi seniorial?", se mai înt