Pentru mulţi, făcători de cântece sau simpli melomani, muzica de consum este ca o femeie uşoară: te distrezi cu ea o dată, dar nu o iei acasă. Pentru alţii, muzica de consum este relaxarea urechii, este prietenul care te însoţeşte în maşină, la job sau acasă.
Trendofonia (trendul activ) şi trendofilia (trendul pasiv) nu sunt anomalii sexuale, nici boli venerice. Sunt perversiuni muzicale. Sau, şi mai rău, seamănă cu sexul fast-food făcut în maşină, pe marginea şoselei. Trei acorduri, un ritm de tuţi-tuţi, o linie melodică învârtită pe aceleaşi note şi un text previzibil, pe care îl întâlneşti şi în alte 400 de piese... cam asta ar fi traducerea muzicii de consum în viziunea compozitorilor cu studii. Un fel de apă plată cu helas: are gust de chimicale şi-ţi mai strepezeşte şi dinţii. Majoritatea calculatoriştilor, software-iştilor, orchestratorilor şi compozitorilor ştie ce e aia prostituţie muzicală. Şi nu mă refer la duduile dezbrăcate, care-şi cotcodăcesc iubirile şi despărţirile la televizor, ci la facerea muzicii cu tastatura pe genunchi. Unii o detestă şi continuă să scrie muzică fără să-şi dea jos nădragii, refuzând să se alinieze trendurilor. Alţii o contestă, dar o practică, săturându-se de atâta stat la coada showbiz-ului. Sunt şi indivizi care nu ştiu să facă altceva decât muzici "comerciale", chestiune care nu presupune ştiinţă şi în nici un caz artă, ci doar softuri, programe şi inspiraţie în a fura din ce au scris alţii. Şi mai există o categorie de compozitori, spectatori ai propriului timp, care se lamentează, critică, desfiinţează, fără să mai aibă însă şi o altă ocupaţie în afară de asta.
CINE DICTEAZĂ? Trendul este cel care guvernează muzica şi difuzările pe radio sunt cele care conturează profesionalismul compozitorului. Tot trendul este motorul şi raţiunea de a face muzică. Că, dacă nu eşti pe radio, nu exişti. "Tot
