Scris sacadat, într-un stil ce aminteşte de satirile lui Juvenal, volumul Personae a regretatului Alexandru Muşina poate fi privit ca un purgatoriu postmodern al vieţii noastre literare. Exigent cu sine însuşi, poetul aruncă o privire necruţătoare, dar şi tandră asupra tarelor de caracter al contemporanilor săi ajunşi în vârful ierarhiei sociale. Dincolo de sarcasm, găsim şi înţelegere, şi căldură umană.
O bună bucată de timp am purtat în buzunarul de la piept o cărticică de poezie apărută la editura Aula din Braşov. Grafica coperţii, semnată de cunoscutul artist plastic, un promotor al experimentului în artă, Dan Perjovschi, reprezintă un profil nedefinit (de bărbat? de femeie?), lângă care stăteau lipite o pereche de buze, în formă de peniţă, simulînd un surâs tandru-melancolic... Privind cu atenţie buzele, aveai, la un moment dat, impresia că ele îţi fac cu ochiul. Şi chiar îţi făceau. Acesta era, de altfel, după cum mi-am dat seama mai târziu, un schimb de priviri complice dintre cititor şi scriitor, famenul său frate. Deasupra profilului, cu litere cernite, era trecut numele autorului: Alexandru Muşina. Dedesubt, cu litere cărămizii, ce păreau a se rostogoli una peste alta, pregătindu-se parcă să părăsească perimetrul paginii pentru a se pierde în neant, titlul cărţii: PERSONAE.
Mărturisesc că am citit şi recitit cărticica această a lui Alexandru Muşina de nenumărate ori. Gingaşele ei pagini poartă amprenta nenumăratelor mele lecturi. Am luat-o cu mine în timp ce mergeam la cumpărături. Am purtat-o cu mine şi în călătorii. Am luat-o cu mine în Grădina Botanică, în parcul Copou, am citit-o în tren, în maxi taxi, în tramvai, în autobuz, în timp ce mergeam pe jos (chiar mergând pe bicicletă am simţit nevoia s-o scot din buzunar şi să citesc un pasaj); la fiecare nouă lectură, am descoperit alte idei, alte detalii sau sensuri la care nici nu mă gândi
