Multi dascali s-au simtit lezati cind au vazut E pericoloso sporgersi si au dat in clocot la Filantropica. Multora li s-a parut un ultraj caricatura de relatii din elevi si profesor. Multi au crezut ca Nae Caranfil ascunde pe undeva vreo trauma din anii scolaritatii, trauma care iese insidios la iveala cu fiecare film al lui, prietenii si Freud stiu de ce. Acum se pare ca Nae Caranfil a vazut monstruos, dar bine.
Nu sint deloc convins ca, intr-adevar, asistam la o escaladare a violentei in scoala, asa cum incearca sa ne convinga isteria unor posturi de televiziune. E foarte posibil ca proliferarea pe Internet a unor filmulete care prezinta scene socante de violenta a elevilor, intre ei sau la adresa profesorilor, scene vag erotice, dar cu siguranta vulgare, sa insemne ca in vremea din urma, nu asemenea episoade s-au inmultit, ci doar telefoanele mobile sofisticate si posesorii lor de virsta scolara. Lucru perfect sustinut de anunturile repetate ale guvernului ca ne-a crescut nivelul de trai.
Ceea ce nu inseamna ca violenta nu exista in scoala, la cote mai inalte decit pe vremea mea, de exemplu. Dar a existat intotdeauna. Cind eram in primul an de invatamint, la Liceul nr. 6 din Tirgoviste, proaspat diriginte la o clasa a IX-a „cu probleme“, formata prin redistribuire, am fost nevoit sa fac fata unei situatii similare celei prin care a trecut directoarea Scolii Centrale: „tovarasul“ unei eleve de cincisprezece anisori din clasa mea a venit s-o snopeasca in bataie la scoala; s-a tipat un pic pe culoar, am fost alertat (ca diriginte, de) si am rezolvat problema, in spiritul ei, impreuna cu citiva elevi mai solizi: totul s-a terminat repede, am fost chiar felicitat de tovarasa directoare. Dar eleva mea s-a retras repede de la scoala, „s-a maritat de proba“, dupa cum a declarat, deasupra semnaturii tremurate, mamica ei. Si din acel moment, viata ei vi
