Nu a existat enigmă care să-l muncească pe Columbo, în toată cariera sa detectivistică, aşa cum mă chinuie pe mine, de două săptămâni, de când Băsescu a avizat procurorii, întrebarea: De ce dracu?

Înţeleg că n-a avut spaţiu de manevră şi a trebuit să coabiteze cu Răul cel mai mic. Pot să înţeleg până şi acceptarea listei de procurori în frunte cu ineptul Niţu. Cu o putere ostilă de 70%, ai de ales între a încerca să mai mişti ce şi cât mai poţi sau a aştepta resemnat să fii anihilat total. În politică e ca-n basme: trebuie să pupi multe broaşte râioase până să dai de Făt Frumos! Dar nici în ruptul capului nu înţeleg de ce dracu a fost nevoie ca Băsescu să ambaleze o simplă formalitate instituţională într-un staniol de entuziasm festivist, pe alocuri jenant! De ce dracu să spui nişte grozăvii ca „România e singura ţară din Europa care aplică restitutio in integrum” despre o lege care, în locul vilei din Cotroceni, îţi dă puncte? De ce dracu să emiţi o găunoşenie ca „Stăpânul procurorilor e legea”, când tocmai l-ai avizat pe alde Niţu, care nici legile nu le ştie?

Coabitare, foarte bine! Colaborare, splendid! Dar de ce dracu atâta sentiment şi implicare? De ce sarcasticul, cinicul şi pragmaticul Băsescu a ajuns să îmbrăţişeze cu atâta înflăcărare acţiunile lui Ponta? Că doar nu e fi-su! Colac peste pupăză, îi mai cedează şi locul la Bruxelles. Acum fix un an, Băsescu justifica necesitatea ca Preşedintele, iar nu Premierul, să reprezinte România la Consiliul European. Ce s-a schimbat într-un an de zile? „E un semn de încredere”, a explicat Băsescu uluitoarea răsturnare. Hă?

Toate aceste întrebări şi încă alte o mie mi se întârtejeau în cap zilele trecute. Era trecut de miezul nopţii. Butonam telecomanda absent, până am ajuns la un canal care difuza rezumatul etapei din Turul ciclist al Italiei. E aproape de sprintul final. Un joc fantastic începe. În plut